Testamentu’
Am ieșit desculț, în fugă, în fața sorții mele.
Și mă privea și tăcea, înfumurată cucuveaua,
Cânta, privindu-mă pe drum, debusolat, tăcut.
Îmi asculta respirația, știa că m-am pierdut.
În toată-această vreme, pășeam pe trepte arse,
Lăsam în urmă cenușă, îmbibată cu apă,
Era noroi după mine, era o mocirlă de vise,
Ce s-au uscat toate și au prins o crustă…
Și atâta timp pierdut, scriindu-mi testamentul,
Zadarnic mă trezesc, am un somn atât de rece…
Un gol ce nu se umple, și rânduri fără sens,
Scriu atât de sumbru, mă apropii de sicriu.