Testamentu’

Am ieșit desculț, în fugă, în fața sorții mele.
Și mă privea și tăcea, înfumurată cucuveaua,
Cânta, privindu-mă pe drum, debusolat, tăcut.
Îmi asculta respirația, știa că m-am pierdut.

În toată-această vreme, pășeam pe trepte arse,
Lăsam în urmă cenușă, îmbibată cu apă,
Era noroi după mine, era o mocirlă de vise,
Ce s-au uscat toate și au prins o crustă…

Și atâta timp pierdut, scriindu-mi testamentul,
Zadarnic mă trezesc, am un somn atât de rece…
Un gol ce nu se umple, și rânduri fără sens,
Scriu atât de sumbru, mă apropii de sicriu.

Distruge corola

Distruge corola de minuni a lumii,
Fă-l pe Blaga să plângă,
Strică-mi armonia sufletească, și-apoi dispari în necunoscut.
Distruge zidul ce ne înconjoară, și fă-mă să plâng!
Să regret fiecare vorbă, dar tu te-ai lăsat purtată de vânt.

Nu pun la îndoială soarta, am pierdut pe diferite părți,
Mi-am câștigat inexistența, ce-mi deschide porți,
Nu pot să te oblig să stai, când tu simți că nu mai poți.
Focul mistuie ce-am construit, și-ai pus lacăt pe obloane.

Simt că totul se termină, arzând într-un apus apocaliptic,
Ce înghite linia fină din orizont,
O ploaie spală jegul strâns pe-asfalt,
Lumea fuge care încotro, de parcă este sfârșitul,
Dar totul este distrus de mult, de tine.

Bulversat

Am ajuns zăbală-n gura sorţii, ignoranta
Ce mă molfăie şi-ncearcă să mă scuipe.
Ţi-am ajuns un ghimpe-n coastă, ce încerci să mă scoţi.
Am devenit pierzare, în faţa unei porţi….

S-a clădit între noi durere, de iubire nu putem vorbi…
Ne-am pierdut, ne-am regăsit, ne-am plictisit unul de altul…
Atât de bulversat de tot ce se petrece,
Aş vrea să fiu corbul lui Matei,
Să planez peste oraş…
Dar sunt Rotus şi zac.

Poate acum sunt amintire,
Într-o parte de creier, puţin spre vag,
Sunt neînţeles, nu am versuri alese,
Ciudat,
Trăiesc într-o lume, căreia trebuia să îi pese.
Ciudat,
Dacă mor, las multe foie pe mese.

Atât de înegal devine timpul.
Sumbră îţi este faţa,
Sedat pe-Opiacee, îţi caut mâna să ţi-o prind,
Aprinde lumânarea, căci eu am să mă sting.

Prezent, trecut, viitor…

Hai să vorbim deschis, să nu ne-ascundem după verbe.past
Să ne spunem verde-n față ce ne doare,
Alergând de noi, nu vom știi niciodată cine am fost, sau ce…
Trecutul își scutură mantia peste noi, umplându-ne cu durere,
Hai să vorbim deschis, să nu ne-ascundem după verbe….

Gura ta nu se-asemănă cu gura ei, pielea ta diferă de a ei,
Prezentul era calm, m-adâncea în marea lină,
Trecutul mă scotea la mal, și-ncepea să mă împungă,
Nu ai știut să fii prezent, și te-ai transformat în trecut.

M-am trezit sătul de mine și de tot ce mă-nconjoară,
Ura cu, care mă privesc în oglindă nu se-aseamănă cu nimic.
Dependent de ace, dependent de timp, dar sunt în sevraj după tine,
Dar poate sfârșitu’ nu-i aici, și poate prezentul îmi joacă feste.

un corb

asupra oraşului
se lasă umbrele trecutului

 

un animal, un zburător
-el n-are nici prezent nici viitor
nici conştiinţă sau dureri –
observă urbea nesătulă de plăceri.

 

cu premoniţii de răsfăţ şi bunăstare
aşa şi eu stau solitar.
am să reuşesc din prima încercare;
n-am să mă plâng de buzunar.

 

un corb nebun cu caş în gură
înconjurat de vulpi;
n-am să vă cânt,
doar să vă încânt…