Tăcere
Am vrut să te cern printr-o sită deasă,
Să pun în plasă doar bunul din tine,
Dar tu timp nebun, mi-ai rupt sita, și ai căzut cu totul…
Și acum trag după tine, și am să mai trag o eternitate.
Că eu nu am să mor, tu nici atât, suntem nemuritori,
Dar ne ucidem unul pe altul în văzul tuturor.
Hai să ne punem capăt zilelor, și așa tu ai destule,
Iar eu probabil prea puține.
Să ne dăm vina pe soarta, pentru serile pierdute,
Aruncați în mare să plutim peste tot ce-am clădit odată,
Că probabil eu astăzi mă voi întoarce acasă.
Asta-i o stare sumbră, întunecată de-a dreptul.
Nu vreau să fiu înțeles, nu vreau să dau explicații,
Locul meu nu este aici, locul meu îl merită alții.
Nu vreau să dau nume, că-s înconjurat de blesteme….
Ahh, ce-aromă de purgatoriu au versurile mele.
Hai să pipăm în cinstea păcii globale, zâmbind în faţa camerei,
Şi bocind în hohote în culise,
Suntem protagoniştii haosului dintre noi, nimeni altcineva.
Suntem doar două fiinţe, desfiinţate de destin.
Iar eu poet nebun, scriu doar să mai pot să respir.