M-am lovit de mine

Prea mult haos, prea mult vacarm pentru nimic.
Aşează-te lângă mine, aici nu-i nimic din ce-i afară,
Marea asta albastră ne cheamă, ne vrea pentru vecie.
O să-i fiu fidel până la moarte şi dincolo de ea,
Cât timp a trecut, mă simt plecat din viaţă…..
Douazeci şi unu de ani trăiţi pe ici pe colo,
Am închis ochii şi-am văzut departe…

Te-aş scrie pe jar să nu te poată atinge nimeni,
Dar ar veni ploia şi mite-ar ucide fără milă.
Mai bine te scriu în suflet, acolo nu te vede nimeni.
Dar fără folos, timpul trece, şi te şterge şi de acolo…

Am fost tare şi rece, sumbru şi tăcut din orice.
Foloseam cuvinte uitate, ucideam fiecare speranţă din faşă,
Ştiam că greşesc, nu avea rost să mă gândesc şi să rabd,
Dar acum m-am lovit de mine, cel din oglindă, singur şi cu barbă.
Am fost tare până acum, dar simt că ajung la sfârşit.

Fără identitate…

Oglinzile astea mă mint, ăla nu sunt eu.
Cumva soarta îmi joacă feste, asta cred de-o vreme.
În juru-mi cresc flori de gheață printre rădăcini de spini,
Seară stă la fel de singură iar eu la fel de singuratic,
Stau la mal, undeva departe de apă.

Oare sunt chiar eu? Cel ce mă privește cu ură prin oglindă?
Probabil, nici nu mă mai cunosc, nu m-am cunoscut vreodată…..
Am tot călcat aiurea pe drumuri din greșeală sau voit,
Singurătate poartă-mă repede spre uitare,
Nu contează dacă uit chiar și de mine, oricum nu mă știu.

Îți ofer florile astea de plastic să mă ți minte o viață,
Eu poate mor, ele sigur nu sau asta încerc să cred.
Am început ca să zâmbesc atunci când doare și chiar doare…
Doar un suflet și-un trup, am rămas la fel doar în poze.

Asta a fost…

Spune-mi ce vreau să aud, hai mai minte-mă odată.
Îţi simt ipocrizia în zâmbet, hai varsă lacrimi de porţelan,
Nu îţi adresez blesteme, soarta asta are grijă de toţi.
Dar cu mine prea se joacă, de aceea m-a scârbit.
Nu îmi pasă ce urmează, am destule răni cusute cu amintiri.

Răscoleşte tot trecutul, trăieşte printe iluzii, asta e a doua lună.
Noi cădem printre ruinele propriilor noastre vise,
Am încetat să trăiesc trebuie să fac ceva să exist.
Că lumea te uită repede de parcă nici nu ai fost vreodată.
Dar mă bucur că te-am văzut şi aşa în treacăt.

Iluzii deșarte…

Drumul ăsta-i curbat ca orizontul și la fel de tăcut.
Doar o marjă de eroare mă departează de pământ,
Când lumini selenare îmi amintesc cine sunt….
Iar oamenii pe stradă sunt ca de ploaie stropii.

Ce ideal ? Ce viață? Ce speranță?
Când tot ce ne înconjoară este o amăgire dulce!
Viața- cel mai trist și grotesc spital.
În care ne rugăm la aparate să mai vedem soarele iar.

Îs trist, singur și uitat de toată lumea,
Când privirea ei îmi spune să-mi recapat urma…
Iertarea-i o slăbiciune hidoasă, ce rânde prin cel din față.
O să țin minte viață, ca în altă viață să învăț să nu iert.

Cădere…

Mi-au trecut multe secunde precum nişte ere.
Am calculat fiecare mişcare dar mi-a dat cu minus
şi cu multe semne de-n-trebare.
Ar trebui să plec spre o altă cale,
Dar ceva nu mă lasă ceva încă mai aşteaptă…

Sunt mult prea aspru, a trebuit să tai din mine,
Aş vrea să mă adun să devin iaraşi un întreg.
Dar ştiu că nu se poate nimic nu va mai fi la fel…
Suntem doar două particule suflate de un strănut.

Mi-am revăzut singurătatea stătea pe mal ca mine.
Am ştiut că trebuie să tac dar am zis să nu….
Oraşul acesta-i la fel de trist ca noi, oare ce se petrece?
Simt în mine o durere, cade Panteonul.