Jack

Îngreunat de brumă cutreier străzi tăcute..
Am amintiri prea multe, înghesuite într-un singur suflet.
Uitarea nu-i scăpare, eu nu cunosc uitarea,
Aş vrea să o aud, măcar o şoaptă,
Dar uitarea nu mă acceptă.

Luni chinuite au trecut cu greu…
Din ce în ce mai multe nopţi transformate-n zile,
Iar din ochii mei căprui au mai rămas doar fărâme de cristal,
Culoarea s-a şters de la prea multe lacrimi..
Şi de ceva vreme, tot mai rar te aud.

Pereţi tot mai tăcuţi, spune-mi tu Jack, de ce tac?!
De ce oglinda asta-i făcută bucăţele?

Ai trecut de-atâtea ori pe lângă noi, dar nu ne-ai văzut.
Jack, du-mă acasă, nu mă lasă, adună-mă…
Tu ai rămas până când a fost iar dimineaţă.
Şi te rog explică-mi, de ce timpul acesta blestemat ma consacrat.
Apoi spargete în bucăţele pe asfalt.
Ai să mă găseşti exact unde m-ai lăsat…
Între agonie şi extaz.

Şaşe.

Ciudat, tot mai ciudat cad picăturile de ploae,
Un decor sinistru, armonizat de umbra ta,
Aer-ul rece intră pe un geam larg deschis,
Mult prea devreme, un soare palid zace în surdină…
Păcat de culorile mele, au membrele amputate.
Iar umbra ta îmi stă de şaşe.

Şaşe fix, descopăr marginea timpului,
Potcoava mea întoarsă invers, curge norocul la infinit.
Acelaşi soare palid îmi dă de veste că numai am timp,
Greşelile-s pe masă, este un joc ciudat de poker…
Sunt propria mea miză, nu clipesc când dau all-lin,
Dar am început să plâng în clipa în care am realizat că m-am pierdut.

Am jucat orbeşte, câştigând doar un trecut…
Ce-mi apasă tot mai mult pe umeri, asta-i nostalgia,
Nu sunt iluzii, nimic de aici nu te ajută,
Am fost sau încă sunt, acolo unde nimeni nu a vrut să ajungă.
Pe un tărâm unde te sapă şi propria ta umbră….

Jumătate.

Ăsta sunt eu, respir din ce în ce mai greu…
Rănile deschise, sentiment de deja vu.
Ai un vers ca amintire lângă fereastra ta..
La braţ cu nedreptatea îmi spun of-ul ce mă apasă,
Că de multe săptămâni nu am mai fost pe acasă.

Sentiment de ură, urăsc să mi-te aduc aminte,
Eşti doar crucea, ce mă desparte de morminte…
Într-o oarecare dimineaţă, când mă trezesc mai gol ca înainte.
Ceva lipseşte, caut componenta lipsă,
Dar sunt în parametrii, fiinţa mea rezistă.

Totu’ se divide prea puţine se împart,
Durerea se distrează, ce pot eu ca să îi fac?
De ce să-I stric fericirea? Eu nu sunt orişicare.
Sunt Rotus, cu mult prea multe semne de întrebare…
Fără gust fără culoare.

Diferite stări….

Îţi zâmbeam de rămas bun, dar de unde atâta bine?
Dorul este prezent în mine, îl simt, este încă viu…
Erai o pasiune, erai aşa complexă, clasică.
Te-am privit, iubit, urât, dar uşor dispari… dar exişti.
Este doar un labirit, trebuie să mă mişc să nu rămân aici.

Doar câţiva metrii, un gard ciudat ne desparte,
O ştim amândoi, ne-am dezintegrat, am devenit reciproc un nimic.
Tu îmi zâmbeai de rămas bun, eu trist de adio,
Iartă-mă că am fost rece, soarele-i pe strada ta tot.
Uşile dispar, nu mă mai vezi sprijinit de zid,
Iubirea îţi aparţine, nu o irosii niciun pic.

Te-aş cuprinde cu sânge rece, fără teamă să ucid.
Dar încontinuare auzi pumnii mei cum se lovesc de zid,
Ai totul în faţă, asta-i calea ta, ţine strâns de toate…
Nuanţele au altă formă, pomii se culcă,
Adio, adio… dragă nălucă.

Voinţă

Gălăgia din mine îşi pierde din esenţă…
Pe zi ce trece cerul se schimbă, lafel şi eu.
Sunt trecător, poate sună deplasat, dar sunt.
Nu sunt Laur, Rotus, sau orice altceva, sunt doar trecător.
Om fără gust, fără culoare, fără… tine.

Aşa arata nedreptatea, îmbrăcată frumos, frumoasă,
Dar fără pic de jenă, aşa de bine arată nedreptatea…
Să dau vina pe soartă sau doar să mă privesc în oglindă?
Resemnat şi cu multe răni deschise…
Şi fără aţă, ca să le pot coase.

Am promis că nu îţi mai scriu, dar simt că numai pot, singurătate.
Multe nopţi pierdute, atâtea vise uitate, de ce ?!
Nu pleci dar nici nu stai, mă amăgeşti de ani de zile, de o viaţă.
Pleacă, în faţă am doar un parapet şi o acceleraţie ce-mi dă voinţă,
Impactul este frontal, dar încă am voinţă.