caTrenul de luni – 1

 ^P^

Mă cert mai des decât ai crede cu mine și cu timpul care

Mă ține în așteptare când am multe idei de pus în aplicare.

Dar tot el mă coace, îmi arată cum mâncarea bună se face la foc mic

Și că mai bine e să fac un gram de big-bang decât o tonă de nimic.
^P^

Sursa poza: pxhere

Să nu ştim de unele părţi…

Aş da orice să numai plece, îmi place aşa de mult cum stă.
Cum este, bine conturată, formată din esenţă de vanilie,
Parfum plin de ambrozie, zâmbet sinistru de zeiţă.
Cuprinsă de-o tristeţe trecătoare dar cu fericirea pe buze,
Ciudate gesturi o fac să fie simplă dar mult prea complicată,
Este o lună tristă, dar atât de aşteptată.

Hai să ne învelim cu bolta cerească, pernă să ne fie Luceafărul,
În carul mare să stăm, să ghidăm destine,
Să fim zeii din olimp pentru câteva momente…
Fără resentimente să ne spunem ce ne-apasă,
Apoi tăcuţi, să ne pierdem prin casă…

În jurul nostru să fie o corvoadă, să ne iubim pentru supravieţuire,
Să plâng păgând la apus, să simt clipa finală în coastă,
Să privim răscrucea ciudată, să dăm cu banul să alegem calea,
Nu vreau schizofrenie încă din pruncie,
Ca să nu te uit pe veşnicie,
Să nu cunosc în dicţionarul meu mintal, sensul cuvântului adio.

Sub trecut

Mă-ntind pe asfalt ca pe un covor
Trecând cu vederea prin viitor.
Dar vântul m-aruncă departe în zare
Și mă țin de tine cu-ncapățânare…

Sub tine simțeam șarmante placeri,
Dar azi nu mai sunt omul de ieri.
Pășesc să te văd în timp ce adormi,
Dar mersu-mi barbar strivește comori

Încerc să nu zornăi plecat ca din tobe
Întinzându-ți o mână, te-acopăr cu vorbe
Nu-mi iese. Te scoli și mă sperii
Si dispar ca soarele la lasarea serii…

Pleacă!

Vezi tu, noaptea asta şi-a schimbat structura,
Poate şi eu ca fiinţă sunt altul, poate rău sau bun,
Eşti partea ciudată din mine, pardon, ai fost….
Te văd la trecut, unul murdar şi plin de ură şi minciuni.
Ce rost are să te amintesc, că ai devenit o ură…

Poţi să te reîntorci, doar o să dau vina pe destin,
Atinge-mi toate rănile, mânjeşte-te cu sângele meu.
Simte-i acreală, simte-mă pe mine, unul cu totul altul…
Am în jur furtuni ce sunt gata să mă sfărâme,
Dar sunt bine, numai avem aceleaşi urme.

Am o structură solidă de asfalt, acoperit strategic de frunze,
Este doar un puzzle ciudat, ce încă nu i-am dat de cap….
Dar, sunt doar eu afară, mă plimb de nebun,
Te adoram în ore târzii şi mă înjurai când uitam să fac asta,
Te uit, încet dar sigur, poate că-mi mai pare rău, dar trece….
Hai, Singurătate, pleacă pe alt tărâm.

Dimineţi ciudate şi reci.

Simţeam pasul meu pe un pământ mincinos,
Aveam în gând culori nestingherite,
Era mai bine înainte, când nu ştiam cum este în noroi…
Când braţele nu-mi erau cuprinse de rugină,
Ce se dezintegrează la o adiere de vânt fină.
Mă simt într-un dans ciudat de mimi, ce caut aici ?

Unde-ţi este glasul Singurătate?
Te-am întrebat atâtea, dar fără răspuns,
Mi-ai dat trupul ei şi paltonul, fără pic de resentiment,
Eşti absentă, dar te simt în coasă, macini ca un cancer.
Murim separat sau strânşi bine la piept?

Dimineţi reci pline de rouă şi-o caroserie fără suflet,
Nu înţeleg ce se petrece,  am sângele blocat în vene,
Îndrăgostit de linişte, tânjesc după gălăgie ciudată…
Confuz, îmi simţeam pasul pe acelaşi pământ minciunos…