Degenerații

Hai să vorbim, de când eram doar sclavi ai fricii,
Pe când driblam iubirea şi şutam printre femei,
De când eram timizi, sfioşi la orice adiere de vânt…
Când simţeam în piept fumul ce ne depărta de pământ
Hai să vorbim de ce am fost până acum.
Când nu cunoşteam succesul
Când nu ştiam ce înseamnă să te macine stressul…

De când stăteam pe monument strângând tricolorul tare la piept,
Purtam în mine mândria de a fi român în România,
Când nu ştiam că ne este furată glia şi mândria.
De primul sărut luat în fugă, de la o ea ascunscă sub glugă…
Şi eu nu aveam faţa brăzdată de muncă.
Că noi am fost şi suntem, generaţia nevoită să fugă.

Sclavi ai propriilor gânduri într-un labirint nemărginit
Îmi spun într-una că va fi bine și într-una mă mint
Că de am fi noi ce ar trebui să fim
S-ar naște o furtună…
Dar vântul bate tot mai tare și-mi astupă ideile dună cu dună

Mă-nchid atunci, dar cad statui
Eu mai dărăm un soclu, pieirea noastră…
Căci vântul bate, iar focul arde haihui
Bai țară dragă, ți s-a mai frânt o coastă…

Poezie scrisă în colaborare cu ionutbill

O nouă zi

O nouă zi ce îmi pune crezul la-ncercare.
Orizontul ăsta gri, a rămas fără culoare.
Într-un vuiet de vânt aud chemarea sorții.
Privesc nestinghert oameni ce pretind că mă cunosc.
Privirea lor caută să-mi țintuiască retina
Dar este ascunsă bine sub glugă.
Nu sunt doar pierdut în mine ci sunt pierdut și-n timp
Privesc de ore bune o poartă, dar n-am curajul s-o deschid.
Amintirile-mi dau năvală-n minte, dar nu vreau să ezit.
Că de zile bune, de o depresie mă simt lipit.
Stau prins de-o balustradă și mai privesc și-n gol.
Mă năpădește plânsul că nici nu pot să mor.