Scris de dor….

Nici nu știu cum să încep postarea asta. Băi de ce am atâtea întrebări și de ce am prea puține răspunsuri?
Da, am greșit dar, nu știu, nu știu de ce am greșit, ce îmi lipsea, dar ce mă doare cel mai tare este că mi-am pierdut un prieten, un prieten necuvântător, un prieten ce-mi dădea pofta aia nebunească de viață când călcam accelerația, prieten ce-mi dădea frica de neprevăzut când intram în depășiri știind că el nu o să mă lase, și eu l-am făcut un maldăr de fiare, defiecare dată când îl văd resimt durerea din el, îi simt tristețea prin mine. Da, o mașină ce din punctul meu de vedere și-a dat viața pentru mine, chiar dacă m-am ales cu multe răni, el mi-a deschis ochii asupra vieții mele, mi-a dat semnalul ala ce efectiv ma trezit la viață, o viață ciudată, o viață unde nu totul este roz și nici nu pare să fie prea curând. Mi-a arătat că telefonul numai sună să mă facă să râd să simt că este bine, nu. Acum telefonul sună de grijă, sună să mă duc să dau declarații, să refac analize și să o iau de la capăt, doar că acum fără un prieten de bază. O lună prietene, o lună de când unul a murit ca altul să trăiască, pentru alții doar o mașină, pentru mine un prieten de bază. Când suna telefonul tu erai cu mine pe fiecare drum, cu tine vorbeam să nu adorm, cu tine vorbeam când eram supărat cu tine prima relație dusă spre final și cu tine ultima relație dusă spre același final, poate ai să citești asta cândva, dar nu curând, dar poate o ultimă dorință cum zice și F.Charm, mai sună-mă doar un minut decât niciodată, dar acum știu că niciodată este acum.
Aproape o lună, o lună de la durere trupească dar și sufletească, ghinionul ăsta vine, ca un bumerang ciudat. Afară doar plouă, iar eu pe-o bancă privesc marea, fiecare fuge spre un adăpost, dar eu nu am idee unde este adăpostul meu, chiar numai știu.
Și parcă încă te aud.

Dar eu ?!

Am trezit câţiva lilieci, eram singur pe străzi.
Cădeau ploi cu stropi diferiţi, erau puţini dar păreau mai mulţi,
Final de an cu handicap, unde-s anii mei?!
Nu vreau amintiri, nu vreau să mă recunosc,
Par un dilău cu barbă într-un metrou.

O lumină scadentă cădea pe-un peisaj sublim,
Încerc să nu mă deprim, încerc să îmi revin..
Au trecut atâţia ani lumină, eu parcă tot aştept ceva să vină.
Am dus destule nopţi cu lună plină de mână spre lumină,
Iar eu tăcut pe-o bancă, încă aştept ceva să vină.

Nu mă cred ci chiar sunt nemuritor,
Atâtea ace trecute prin vene, senzaţii de zbor,
Pierdut printr-o ceaţă densă, încerc să nu ies din decor,
Mult prea sătul de-acest univers, numai caut diamante după ploi.
Numai găsesc un sens de mers într-o direcţie acceptabilă,
Dar eu, eu unde mă întorc când se termină pământul?

Poema neagră

Răscolește-mi versurile. știi că asta mă doare.a4224984578_10
Stăm în case de betoane și în jurul nostru sunt nisipuri mișcătoare.
Mă simt atât de invalid, scaunul merge pentru mine,
Picioarele-mi sunt amputate, membrele-mi sunt crăci uscate.
Iar orele trec, trec nu știu unde mă duc, dar mă duc departe.

Au luat-o razna astrele, văd luna pe cer în plină zi ,
Un soare de-o culoare stranie, îmi zâmbește ști?
Eu nu am față, nu am spate, nu am identitate,
Ăsta este un poem prea negru să-i dau un scop anume,
Eu mor și-s acoperit de tot mai multe urme.

Am uitat de pastile, totul este așa de clar,
Lumea caută să scape, aruncându-se în brațele orcui,
Iar ale mele sunt prea moi, pe cine să cuprind cu ele?
Că-s doar un nebun, drogat prin poemele mele.
Rândurile astea-s așa de negre, cu greu le poți înțelege,
Știu că nu au sens, dar sunt lacrimile mele.

Amor caecus est

Singurătate, femeie tânără, femeie.images
Dezgolește-ți trupul, și-acoperă-l cu mine.
Vocea ta, cântec aprig de cucuvea.
Ce-mi vestește, din zori până în noapte, moartea.
Amanta, ce mă așteaptă, ce știe că o voi urâ încă o viață.

Astupă-mi gura cu tine și fă-mă să tac!
Nu asculta rațiunea, tu, doar fă-mi pe plac.
Nu gândii departe, nu-mi vei fii cunună.
Dar lasă-mă să visez, aici, sub clar de lună.

Privirea ta vicleană, știa ce să-mi vorbească.
Atât de grațioasă, atât de măiestuoasă.
Timpul tot trecea, și tu , rămâneai lafel de frumoasă.
Singurătate, femeie tânără, femeie.
O să vină vremea, când trebuie să pleci….

Eram ca niciodată

Era doar seară, eram doar noi doi și luna.images
Parcul ne-asculta povestea și o scria pe frunze.
Lăsam timpul să treacă de parcă era al nostru.
Îl condamnam la așteptare și părea că-i place.
Strecuram printre priviri și-o oarecare pace.
Peste iubirea ce stătea în carapace.

Adoram să văd luna cum se joacă-n părul tău.
Eram în exatz când zâmbeai mișelește, și prea des o făceai.
Lăsai frânturi de sentimente să ne părăsească.
Părea că vei sta aici o viață și timpul ne era aproape.
Erau doar stele frumoase, dar tu mai frumoasă ca toate.

Erai domoală la mișcări, erai felină când pășeai.
Măsurai iubirea în palme și din priviri mă sorbeai.
Eram prea obsedat de tine și de tot ce făceai.
Te-aș fi lăsat și să mă ucizi și nu mi-ar fi părut rău.
Că-n orice circumstanță eram iubitul tău.