Trecut de doișpe…

Sunt doar străzile astea ciudate, iluminate de faruri,
Stau singur pe balustradă, orbit de furie oftez…
Gânduri ce nu-mi dau pace mă fac să lamentez,
Că nici opiaceea numai are același efect.
Mă bucur doar prin poze, unele alb-negru,
Că anii au trecut și eu rămas integru.

Un somn ciudat mă cuprinde, doar când se crapă de ziuă.
Încontr-o s-o apuc, că nu văd niciun semn.
Alerg orbește prin viață,
Oare la mine se sfârșește altfel?!
Iar un timp fără esență încearcă să mă vândă.

Iluziile îmi acaparează starea ciudată,
Trecut bine de miează noapte, continui scrisori să scriu….
Sper s-ajungă și la tine, poate nu prea târziu,
Singurătate, puțin eu mă bazez pe tine,
Încă nu e prea târziu ca să uiți de mine.

Diferite stări

Singurătate, este a mia oară când îţi deschis uşa.
Hai, ia ce vrei şi pleacă, du-te numai sta.
Eşti frumos îmbrăcată, dar gata, pleacă, uită c-am existat…
În noaptea asta cinăm separat, refuz să-şi vorbesc
Ai aflat că-mi scriu cartea, dar în asta nu o să apari..
Hai, te rog pleacă.

Asta-i doar o groapă cu gratii, mă simt fără scăpare,
Sunt obosit psihic, pastilele astea încep uşor să mă adoarmă,
Fericirea-i o carte fictivă, ce-am jucat-o pe-o miză mare…
Şi-am pierdut, nu-i de mirare..
Am înţeles totul anapoda timpul, ce-mi subjugă fiecare clipă…
Sunt om, dar mă simt de faţadă, sunt momeala unei sorţi nefaste.

Eu rămân cu mine.

Sunt ancora propriilor mele gânduri, ciudat…
Am plecat orbește pe căi pe unde nu există urmă.
Venit de unde nu există ură dar mă simt acaparat de ea,
De ce nu e și la mine exact cum trebuie să fie?
Scrisoarea asta o să o arunc în timp și spațiu,
Că astrele m-au mai batjocorit încă odată.

Mi-am tatuat pe suflet diferite stări difuze.
Privesc oamenii și plantele și soarele, dar nu sunt liber.
Și a trecut clipa și știu că alta numai vine prea curând sau niciodată.
Sunt mult prea obosit, mai mult ca niciodată, am obosit singurătate……
Timpul mi-a devenit asasin ce așteaptă momentul oportun.

Am închis ochii și am privit departe, totul era clar….
Totul se pierdea printre degetele mele, cădeau pe asflat toate!
Privindu-te printre mulțime ochii tăi m-au acapart puțin,
Eu am plecat iar tu te-ai pierdut prin mulțime și gălăgie…
Nu știu când o să ne mai întâlnim, femeie.

Vina lor, a ţurţurilor

Stăteau ţurţuri să cadă, tu făceai pământul să tacă.
Erau bucăţi de porţelan pe jos, dureri nespuse.black-white-art-comic-book-monster
Iar noi clădeam clădiri pe vise, dar de ce-s ruine toate?
Printre ele nu văd loc de început,
Dar tu, taci, nici nu vrei să asculţi cum valurile se sparg de ţărm.

Tu, fă bine şi întoarce clepsidra, lasă timpul să plece,
Nu-i ucide şi lui speranţa, nu trebuie să îl consacrăm la moarte….
Greşeala este a lor, a ţurţurilor ce cad în neştire.
Iar răsăriturile noastre-s diferite, eu plec când tu visezi,
Şi eu mă culc, când tu pleci….

Avem pe noi sare şi nisip şi urme de regrete,
Poate suntem rătăciţi pe drum, dar deja nu îmi mai pasă…
Tu eşti singurătate, frumoasă dar nedorită de nimeni.
Şi ai dat de mine prin Tăbăcăriei cu gândul la Cişmigiu,
Dar nu suntem unul pentru altul să ştii.
Vina aparţine ţurţurilor ce cad.

În spatele privirilor

Eu sunt acolo, dar tu nu vrei să mă vezi.
Stau bine pus în spatele privirilor ce nu mă vor,lost_wallpaper_18
Ascult foşnetul vorbelor tale, ascult aroma lor divină.
Dar ştiu că orice aş face, trupu-ţi nu ar să-ţi vină peste mine,
Las timpul să-mi decidă durerea ce o să pot să o port.

Speram că ai să mă vezi, chiar te uitai la mine,
Aveai privirea de porţelan, mult prea preţioasă pentru mine.
O să laşi lumea să-ţi bucurea privirea, dar tu vei plânge,
Sper doar, că o să fie pentru mine,
Dacă nu, o voi face eu pentru amândoi.

Hai, rămâi cu mine, scaldă-ţi neştirea peste Tăbăcăriei,
Striveşte sub paşii tăi alb-ul ăsta ce nu se mai termină.
Sau mai bine pleacă, leagă-mi vorbele, ca nu cumva să te oprească…..
Dar te vei întoarce, cheia stă tot acolo, la locul ei sub preş,
Singurătate, probabil o să te aştept acasă.