Lună: septembrie 2012

De-ar fi totu’-aşa simplu…

septembrie 29, 2012

Aseară am văzut nişte câini alergând după maşinile care treceau pe bulevard, şi mă amuzam oarecum, dar nu afisaş nici măcar un zâmbet. „Proştii…dacă dă vreo duduie peste ei şi îi omoară?” Mă simţeam extrem de ciudat, nu mi-era somn deşi era târziu…

Fumam. Stăteam şi mă gândeam. Eram un pic poate abătut. Ce aveau câinii în comun cu maşinile? N-aveau şi ei somn? Totuşi era 12 noaptea. Întrebări prosteşti la care nu avea nimeni răspuns…nici măcar eu. Vremea a ploaie părea că vroia să mă gonească înapoi în casă, dar nu era un motiv suficient de puternic să plec.

Şi totuşi plec, datorită monotoniei de afară. Nu mai treceau oamenii pe stradă, câinii încetase să mai latre, nu mai trecea nici o maşină prin faţa ochilor mei. Până şi becurile stâlpilor păreau să fălească. Totul se îmbrăca într-o beznă cenuşie. Acum, că toate s-au stins, eram ca o felină care vede totul în jur, dar nu se mai teme de nimic absolut, acum că toate au apus şi vor răsări din nou mâine noapte.

Ceea ce fac mă defineşte

septembrie 28, 2012

Cred. Că există lucruri în viaţă pentru care merită să lupţi şi să te zbaţi, indiferent de obstacolele pe care le întâlneşti pe parcurs. Cred în vise realizate la fel cum cred şi în cele împlinite pe parcurs. Nu cred în destin, slujesc un singur Dumnezeu Tatăl şi mai cred că toţi trăim sub acelaşi cer şi pe acelaşi pământ.

Ştiu. Că am fost folosit, ajutat, sfătuit la bine, la rău. Ştiu că lumea e bună uneori şi rea mai tot timpul. Ştiu că acuşa începe şcoala, ştiu că sunt în stare de multe dar n-o arăt, ştiu că îmi place să mă laud şi intru în dizgraţiile unora şi mai ştiu că Ceahlaul n-o sa bată acasă pe Astra Ploieşti etapa care vine.

Stau. Şi nu fac nimic, stau şi aştept, stau şi mă gândesc. Stau şi mă uit în jur cum toată lumea stă şi se uită şi ei la rândul lor în jur. Stau în pat întins şi visez cu ochii deschişi, stau pe scaun la birou şi scriu de zor în Word ce-mi trece prin cap. Stau…

Iubesc. Îmi iubesc apropiaţii, fraţii, toate rudele şi toţi prietenii mei buni. Iubesc adevarul şi iubesc să împart din puţinul meu cu alţii. Iubesc toamna şi îmbrăţişările, iubesc poeziile şi arta în general. Dar mai presus de toate îl iubesc pe Dumnezeu, care m-a ajutat atunci când mi-a fost mai greu!

Învăţ. În fiecare zi câte un lucru nou, învăţ să merg pe drumul pe care mi l-am ales la început, învăţ sa râd, învăţ să sar peste obstacole, învăţ să socializez, să îmi fac prieteni noi oriunde mă duc. Învăţ să mă adaptez oricărui stil de viaţă şi oricărei situaţii. Învăţ să-mi formez gusturi pentru muzică, mâncare, oameni, locuri şi alte lucruri la fel de semnificative.

Lupt. Să câştig ce e nu am. Lupt să păstrez ce am deja. Lupt să rămân la nivelul la care am ajuns. Lupt pentru ce îmi doresc să obţin ca un nebun, lupt câteodată chiar şi fără motiv, lupt să ajut, să schimb lumea în bine. Dar mai presus de toate, lupt pentru ce iubesc şi preţuiesc pe aceasta lume.

Nu. Nu sunt bădaran, nu sunt cum nu ar trebui să fiu, nu mă las uşor impresionat, nu refuz pe nimeni până nu îi aud întreaga poveste pe care are să mi-o spună, nu tac niciodată din gură, nu merg pe stradă fără să ascult muzica, nu cred că mă voi lăsa de fumat prea curând şi nu ştiu dacă mai am vreo idee despre care as putea să mai scriu.

Cearta cu timpul

septembrie 26, 2012

Dimineaţa în zori, trezit buimac, caut telefonul să dau cu el de pământ să nu îi mai aud alarma care sună ne’ncetat de 5 minute şi care mă zgârie pe creier. Mă ridic din pat numai eu ştiu cu ce forţe supra omeneşti, mă chinui să mişc maşinăria căruia îi zic „trup uman”. Bag capul în apa rece care curge prin bateria de la chiuveta care parcă încearcă să mă trezească, dar se pare că nu are nici cel mai mic efect, tot la fel de amorţit mă simt. Mă uit la ceas: 7:40. “pfoaai de capu’ meu”, tre’ să plec spre şcoală. Trag blugii în fugă, rapid iau tricoul pe mine…odată terminat îmbrăcatul deja mă ia moleşeala ştiind cât am de mers (nu mult, dar pentru mine sunt mile). Încalţ addidaşii, iau ghiozdanu de lângă uşă şi plec. Ajung la câţiva metrii de liceu…acelaşi somn profund în interiorul meu, dar totuşi conştient merg drept pe trecerea de pietoni. Urc treptele, intru in liceu, unii vin alţii pleacă un du-te vino continuu fără oprire. În clasă aceeaşi colegi. Mă uit la ceas: 7:53 …mi-aş picioru, vine si profa, franceza…the fuck! Ce zi frumoasă presimt că am…mă certam singur.

Încep să înjur şcoala pentru că m-a răpit din braţele mamei încă de mic, de când am păşit pe uşa grădiniţei şi acum pe uşa liceului şi poate pe uşa facultăţii într-un bun final. Banca rigidă mi se părea o pernă aşa de moale. Caietul inutil era o buna pătură şi profa care vorbea  doar ea ştie ce: o voce pe fundal căreia nu îi dădeam importanţă. Mă trezesc speriat. Nu ştiam unde sunt. Auzeam voci, dar nu le recunoşteam…mă uit în jur văd feţele colegilor care îi bufneau râsu’, dar se stăpâneau şi o aud pe profă „Laur dormi?” În gandul meu  „daca mai lasa tu as dormi!”, dar un răspuns simplu cu un glas plăpând “nu doamnă”. Îmi era rau. Să mă fi dus la cabinet? Neaa…mi-ar fi dat un paracetamol  şi nu m-ar fi ajutat cu nimic. Mă întreb să fie oare de la băutura…nuu, să fie de la nesomn.. nuuu, sa fie ca’s prea îngândurat..da asta este…pun capul pe bancă înapoi…adorm…de parcă eram în transă.

Deschid ochii înceţoşaţi mă  uit spre ceas. Aşa zisele „limbi ale ceasului” o luaseră razna, se învârteau…tresar speriat din banca. Camera se învârtea cu mine, nu mai rezistam. Deschid geamul nimic, niciun efect. Nu înţelegeam ce am.  Se sună ies pe uşa clasei de parcă eram beat, izbit de pereţii holului ies afară. Când mă aşez pe bancă, mă loveşte un val de fum de ţigară. Deja încep să’njur. Nu ştiu cum a trecut ziua asta, dar m-am trezit acasă, în pat, în blugi, exact îmbrăcat de şcoală. Întreb pe mess nişte colegi. Îmi spun că am fost totuşi la şcoală. Ciudat…nu îmi aduc aminte nimic. Şi la masă mănânc…realizez că m-am certat cu timpul, ciudat…dar am crezut că o iau razna..

Dimineaţă devreme

septembrie 25, 2012

Scoală-te. Aeriseşte camera, fă-ţi patul, spală-te pe dinţi. Coboară să te întâlneşti cu două colege. Mai stai la o ţigară cu ele, urcă sus înapoi. Mănâncă, şterge vasele, spală vasele…Întoarce-te în cameră, fă-ţi patul, intră pe facebook, dă drumu’ la muzică. Du-te la baie, vino înapoi. Scrie pe blog. Toate astea de la ora 10 dimineaţa încolo. Acuma eu: abia mă dau jos din pat pe la vreo 11, mă duc târâş până la bucătărie, iau o bucată de pâine, nici nu mă mai spăl pe ochi. Patul mi-l fac după amiaza…Maldărul de vase acolo va rămâne, pe facebook sunt logat non-stop.

Oricum, toate chestiile astea tre’ să le îndeplinesc măcar până plec la facultate, să mă obişnuiesc cu sculat la 7, mers pe jos până în campus, atent la orele de curs, învăţat pentru examene. Aşa îmi zic de când a început vara, să nu dorm târziu să îmi intru în mână când ajung la facultate. Da’ de unde… Primul magazin la care mă opresc în Bucureşti:

-Bună ziua. Daţi-mi vă rog un bax de pet-uri şi o harta a cluburilor de noapte din Bucureşti.

Teama unui adolescent

septembrie 24, 2012

Ascuns după o perdea de teamă…hmm poate că asta este. Dar cum un om simplu ca mine care zic că nu îmi e teamă de nimic totuşi am multe temeri!?  Cea mai mare teamă a mea ar fi să nu afle cine nu trebuie ca sunt un fricos…căci nu va ezita să vină să mă sperie şi să fug departe. Îmi e frică de bacul ce vine…îmi e frică să nu mi se năruieasca toate visele mele, căci visez cu ochii deschişi, cel mai mare vis este să intru la academia de jandarmerie mai exact la mascaţi (trupe de intervenţie SPIR). Dar poate şi visele se împlinesc odată şi-odată. Teama de a mă mai îndrăgosti? hmm…asta ştiu că e o tâmpenie şi încerc să nu o mai fac, dar ştiu când acest val de dragoste mă va lovi…of… ultima dată m-a luat prin surprindere, dar a plecat exact cum a venit: rapid. Degeaba l’am înjurat căci el m-a înjurat din tăcere.

Dar toate aceste temeri apar odată ce încep sa îmi deschid prietena şi să torn în paharul fără fund, dupa care vorbesc cu prietenul meu Jack care îmi pune capac la toate întrebările fără răspuns. Sunt un fricos? Sunt o marionetă dirijată de soartă? Încerc să sper că nu…dar totuşi ăsta sunt eu un mare fricos. Dar cum şi leul, regele junglei, are temeri, aşa am şi eu. Nu sunt leu, dar sunt un animal feroce în jungla care o numim viaţă, dar uşor uşor încep să mă obişnuiesc probabil şi din cauza orei târzii în noapte şi ştiu că trebuie să plec spre casă… dar nu sunt sigur că mai ştiu drumul, nu ştiu dacă mă îndrept spre casa mea sau a fostei prietene căruia vreau să îi spun că îmi pare rău, dar nu! Picioarele mă ghidează către casa mea, către camera retrasă, acolo unde calculatorul este aprins şi cântă neîncetata piesa Lay It Down. În cameră pluteşte melancolia. Îmi salut prietenul Jack . Ciudat îmi vine să plâng…simt că plâng, dar nu am lacrimi. Să fi secat raul care este ţinut în ochii mei căprui ai nimanui? Imposibil, deoarece imi hidratez corpul cu alcool pur si dur. Ciudat, am trecut de impresia că timpul se opreşte…acum pe străzi chiar nu mai este nimeni.