Bolnav închipuit…

Ma simt bolnav, bolnav de inexplicabil.
Cuprins de un fel de dor, de un fel de jale…
Cum sa explic ca nimic nu ma doare,
Nu trupul obosește, ci sufletu’ cu ardoare.

Insomniac de luni de zile, nu regăsesc echilibru’..
Dar poate ai sa vi, când afara va fi ploaie,
Când în casa va fi dor,
Și vei sta la masa, și ai sa torni cafea din ibric..
Ma vezi mai palid, mai slab, mai fără mine în trup,
Fără glas și gata sa plâng.

Dar sunt aici, la granița de 24, tăcut mi-aștept rândul,
Poate voi primii viza, sau poate voi fi respins,
Nu se știe,
Poate-mi vor cere amintiri ca garanție,
Ca voi pașii în 24, fără nimic în gând…
Voi fi singur, redobândind un trup.

Din timp

Am uitat sa mai fim noi, am uitat sa mai fim oameni,
Ne călcăm tot mai aprig în picioare,
S a uitat de sentimente..
Demnitatea a murit
Acum scânteia învăluie vapaia,
Iar ura alimentează focul, ce ne cuprinde alarmant.

Încă te-aud prin zeci de unde, încă tresar la orice gând,
Iubire, unde te-am scăpat?
Încă te-aștept în strada ud, pus pe dreapta pe avarii..
Am uitat ca să iertam,
De scuze nici nu mai discut..

Viata nu știe s-aștepte, viata n-are un revers,
Doar medalia din suflet, aia se întoarce invers.

Am uitat ca sa mai dorm, am uitat ce-nseamna vise.
Noaptea-i doar un ticait de ceas, ce suna nu știu unde….

Pierdut pe bulevarde, cuget la ce va fi..
Copacii inversesc , oamenii pălesc,
Locul meu nu est aici, ciudat, mergeam în sens invers…
Dar de unde veneam, credeam ca-i drumul bun.

Nu, nu am plecat!

Și te privesc demn, ca niciodată neînfricat,
Sunt piatra de care valurile tale se sparg.
Dar poate asta-mi este soarta, sa ma întorc aici,
La malul tău pierdut, dar sunt om în toată firea.

Știu ca orice as face, iubirea nu ma lasă,
Pofta mea de viata m-a scos din orice impas,
Zgomotul din mine a devenit o liniște greu definita.

Regret, ca de ispite nu m-am ferit,
Și prețul lor mi-a lăsat privirea în van…
Regret visele ucise pe tavan,
Dar nu regret ca am devenit omul de azi,
Regret doar ca am pierdut timp, plin de valoare.

Adunate din timp

A trecut ceva vreme, luminile sau stins deja,
Apune pentru a nu știu cata oara soarele,
Sunt pe pas de 23, dețin amintiri ciudate,
Lacrimi și pumni în pereți,
Uși trântite, oglinzi ce-mi animau ranile…

Poate-i doar o pasa, sper sa nu sper degeaba,

Probabil nu asa merge treaba,

Echilibru sta sa cada,  odată cu el și eu.
Pentagonul sta sa cada,
Iar eu împușc cu emoții…

Dezhidratat de-o vreme, caut sa ma adap cu dreptate,
Nu ma ascund, nu fug pe ușile din spate,
Dau piept cu durerea, las sângele sa curgă,
Ca oricum, voi rămâne doar o umbra.

Puțin mai goi.

Asculta ce spun sirenele, când între noi cad catrene,
Și sapa mai adânc sa simți tot ce mi trece prin vene,
Ca ma pun sa dorm aici și ma trezesc în alte emisfere.

Ca numai am cuvinte pe gene,
Lacrimi se ofilesc sub privirile grele,
Răscolesc prezentul, sa opresc timpul alert.
Clepsidra ce-mi aparține, curge în sens invers..

Dialogul devine complex, cascada de cuvinte zdrobite.
Și surâsul tău îmi tot aleargă prin minte.
Așezăm trăiri în vitrine, completam muzee,
Dar suntem goi, goi de opiacee.

Doar un moment

Tot răsună în tăcere, un trist bipăit de ceas,
Se zbat secunde grele,
Şi din timp ce-a mai rămas?
Că de-o perioadă bună, zilele nu-mi dau deloc răgaz…
Între aceleaşi tăceri am plecat trântind,
Poezia mea, mă mai primeşti în gând?
Că timpul îşi cere dreptul, şi este destul de scump,
Ore pierdute-n tăcere,
Să adorm… oftând.

Străzi răsleţe mă primesc,
Răsăritul ăsta-I al meu, îl preţuiesc într-o ură morbidă,
Mă forţează să revăd culmea lumii lividă,
Umbra mea părăseşte camera sinistră…
Iar la celălalt capăt îmi răspunde speranţa,

Dar tu, poezia mea, mă mai primeşti în gând?
Nu am murit, nu am trăit,
Am fost doar rătăcit pe drum.

Sunt chiar eu ?!

Și mă fură peisajul, cad stelele-n delir,
Simt sufletul cum înflorește, dar am pesticide-n jur
Nu vreau să zici că te-am uitat, doar că timpul nu-mi ajunge,
Tot caut portițe, mă chinui destul de mult să desfac ițe,
Și știu, sa schimbat și cerul,
Dar poate așa mi-a fost dat mie, să tot alerg, să înțeleg misterul.

Am obosit să caut macii, să răscolesc câmpii să încerc să mă fac bine.
Fariseii caută să convingă magii, să coboare-n mine blesteme,
Indiferent de vreme, drumurile devin mai grele,
Răsăritul stă să apară, iar eu pe același drum spre nicăieri probabil.

Destul de dimineață, ți-s visele pline de mine,
Am scris tot mai rar, mai dur și mai apăsat….
Cu o durere aparte scriu prin Cișmigiu,
Pe-o foaie mototolită, te descriu, îmi e destul de greu,
Poezie, oare poetul sunt chiar eu?!