Etichetă: Acasa

Întuneric

iulie 23, 2016

Este atât de întuneric sau doar trebuie să deschid ochii?!
Mi-e teamă, de culorile ce-mi vor invada globul ocular,
Și de faptul că peste tot este viață și cineva… nu, hmm, lasă.
Probabil uit ceva sau fără să vreau omit,
Că sunt atâtea culori prin jur și eu mă simt de parcă am murit!

Am cristalinul umed, înghit în sec ca să nu plâng,
Atâtea fantasme în jur,  natura-și schimbă forma.
Iar Rotus, scrie, jelește pe foi mai rău ca niciodată,
Toată forma asta nouă, nu face decât să mă deprime.
Fericire unde ești, mai știi cumva de mine?!

Realizez că nu am timp, să văd ce îmi lipsește,
Tre să culeg în fugă cu toate că nu mă mulțumește,
Sunt prea mult la sută apă și o mică parte pământ,
Dar într-un final, apa se vad duce și voi ajunge acasă.

Reflexia ta sub stele gri

iulie 15, 2015

tumblr_np2nscXKRA1spnyg9o1_500Sub stele gri, trag plapuma uitării
Când inimi ne privesc si-atârnă în prim plan
Puneam iluzii cap la cap, dar nu găseam răspunsul întrebării
Și te-am privit o noapte-ntreagă în oglinda din tavan.

Sub stele gri te coloram în zeci de curcubee
Fără creioane, pixuri, doar din imaginație și-un plan
Pe chipul tău mai desenam înc-o acnee
Și-apoi ți-eram alături ca un gel antibacterian.

Sub stele gri cad nori peste ape și punți
Eu tot chemându-te îmi dau seama că nu mai vii
Sub stele gri îți simt pașii mărunți
Cum calci și îmi strivești nopțile-n insomnii!

Dar niciodată n-am simțit mai mult decât acum
Si toate astea se vor sfârși într-un „pa pa” și-un dialog anost
Nu vreau să pleci, căci ar suna a „rămas bun”
Vreau să rămân in „House” cu tine, nu cu străini în „Lost”!

Să-mi lași

aprilie 14, 2015

În zori odată cu durerea m-am trezit și eu.
Am luat la pas întreaga viață și mai apoi am stat.
Numai știam cine sunt eu nu știam pe unde sunt…
Că în jur era durerea ce mă privea tăcută.
În ochii ei cei melancolici vedeam o droaie de regrete.
Apoi m-a strâns tare la piep și mi-a dat drumul în mare
Pluteam tot mai departe de țărm și de iubire.
Că pluta mea din vise se tot ducea la fund
Claustrofob într-un ocean mă simțeam stăpân.
În singurătate mă simt ca acasă dar mă simt respins de ea.
Am plecat umil spre casă, pe urmele pașilor mei s-a pus durerea.
Doamna mea cu ochi nemaivăzuți de mine, pleacă și lasă-mă pe mine.
N-am ce dăruii nici nu vreau ca să primesc ceva.
În zori odată cu durerea m-am trezit și eu.
Tulburat de liniștea din jur, cat să-mi amintesc…
Pe cine am iubit și pe cine îmi doresc.
C-au trecut atâția ani au trecut atâtea zile
De când te privesc doar printr-o amintire.
Iubirea mea de mult plecată oare te mai întorci acasă?
Și dacă ai să vi și n-ai să mă găsești să-mi lași măcar, o amintire.

Demență

martie 25, 2015

Afară începea să ningă
Dormeam pe o saltea de spini.
Mă îngheoldea durerea difuză din suflet.
Când am pus geană pe geană
Afară a început potopul.
Nu distingeam pământul de cer.
Toate erau albe, ce sentiment stingher.
Printre pomii de alamă, vântul șuiera.
Începuse furtuna, unde e casa mea?
Multiple epitete, par că îmi vin în minte.
Printre lumini selenare, moartea mă învinge.
Afară e furtună, iar eu sunt rătăcit.
Să fie asta viața mea sau este doar un vis?
Condeiul încă scrie, scriu pe omătul alb
Afară începea să ningă
Dormeam pe o saltea de spini….
Mâinile-mi erau rigide, fața ta era prea caldă
Iubirea mea din lunca văii
M-ai chemat pe la apus, să-mi spui când am să mor.
Poet și om de rând și pentru toți un anonim.
Sunt propriul dramaturg, regizor și un ultim iubitor de viață.
Sunt amalgamul sorții, nici ea nu ma dorit
Dar asta pentru mine n-a fost viața ci doar un vis.

Poema care a venit

ianuarie 2, 2015

Poema care a venit ,nu m-a găsit acasă.

Eram departe părăsit,scriind tristețea într-o carte.

Poema care a venit, nu m-a găsit acasă.

Printre copacii albi și negri, unii înveliți de nea iar alții dezveliți

Priveam cum vine apăsător apusul.

Și-n negura nopții tăcut rostesc cuvinte.

Poema care a venit, nu m-a găsit acasă.

Printre meleaguri rătăcesc,de nu mai știu de mine.

Mâna asta tremurândă,sângerează fără milă.

Pătez ce-mi iese-n cale, covor alb de-omăt

Încerc să nu mă rătăcesc, da simt că numai pot.

Privirea se încețoșează și visele-mi iau foc.

Trecutul ăsta somnoros de mine se tot sprijină.

Dar poema mea frumoasă.nu m-a găsit acasă.

Mi-e așa de dor, să o privesc la față

Fruntea să-i sărut și la piept să o simt o noapte.

Și mai apoi vreau să o părăsesc în șoapte.

Că ea va știi că am murit, din clipa în care

Cerul s-a înnegrit și stelele sau stins.