Scutură-mi fruntea de necaz și dă-mi puțin noroc.
Scaldă-mi sufletul în bucurie, c-am uitat cum mai arată.
Te rog să-mi îmbrățișezi trupul, că mă dor rănile mult prea rău.
Pansează-mi fiecare cicatrice cu zâmbetele tale și-apoi sărută-mi fruntea…..
Strânge-mă la pieptul tău tare, fă-mă să uit că răul există printre noi.
Descântă-mi numele ca boala să nu mă mai recunoască vreodată.

Doar umbre se mai văd, din reflexia felinarului ce stă să se ardă.
Pâlpâie lumânare din el la fiecare bătaie de vânt
Îmi dă de veste că timpul s-a scrus, și nu-mi dă pic de răgaz…
Să termin tot ce-am început și-l simt cum mă presează cu vorbe amare.
Dar într-un final am auzit marea când îi spunea vremii că ma mințit.
Că timpul pe mine mă așteaptă la fiecare vers și mai apoi mă iartă.
C-am uitat de el și mereu natura-mi va fi aproape, indiferent de zonă.

Te rog să-mi scuturi sufletul de blesteme, să-mi lași soarta curată ca lacrima.
Că am fost omul bun, rău mai niciodată.
Poet neintegrat în lumea asta știrbă de suflet…
Rog marea să-mi calmeaze orice rană deschisă
Că mă simt prea renegat, și în suflet îmi persistă, teroare și cu groază.