Îngreunat de brumă cutreier străzi tăcute..
Am amintiri prea multe, înghesuite într-un singur suflet.
Uitarea nu-i scăpare, eu nu cunosc uitarea,
Aş vrea să o aud, măcar o şoaptă,
Dar uitarea nu mă acceptă.

Luni chinuite au trecut cu greu…
Din ce în ce mai multe nopţi transformate-n zile,
Iar din ochii mei căprui au mai rămas doar fărâme de cristal,
Culoarea s-a şters de la prea multe lacrimi..
Şi de ceva vreme, tot mai rar te aud.

Pereţi tot mai tăcuţi, spune-mi tu Jack, de ce tac?!
De ce oglinda asta-i făcută bucăţele?

Ai trecut de-atâtea ori pe lângă noi, dar nu ne-ai văzut.
Jack, du-mă acasă, nu mă lasă, adună-mă…
Tu ai rămas până când a fost iar dimineaţă.
Şi te rog explică-mi, de ce timpul acesta blestemat ma consacrat.
Apoi spargete în bucăţele pe asfalt.
Ai să mă găseşti exact unde m-ai lăsat…
Între agonie şi extaz.