Semnele astea sunt de fațadă, exact la fel ești și tu.
Apari când se lasă seara, ști să mă chinui destul de bine, zac….
Sunt mult prea obișnuit să dorm puțin, îmi place să văd răsăritul,
Când bate vântul prin scrumierele mele și-mi duce visele departe.
Dar tu nu știi toate astea, pentru că tu ești singurătate.

Te văd în fiecare femeie ce-mi trece prin față, una-mi zâmbește iar alta tace.
Firul ăsta-i subțire ca ața, cum să fie dulce povața?
Am palme pline de amintiri, dar ce să fac cu astea?
Că visele-s prea scurte să te pot plăsmuii din ele.
Dar tăcerea-mi presară venin pe buze, de frică să nu vorbesc.

Parfumul tău nu știe că tu ai plecat, el încă e cu mine.
Și-mi ține de urât când stau și vorbesc cu marea la răsărit.
Mă bucuram când tăceam, avea cine să mă asculte,
Dar acum toate vorbele sunt mărunte, momeală pentru pești.