Miroase a ploaie, într-un sfârşit de august în care timpul şi-a setat gardianul să stea de pază la poarta minţii mele de artist. Eu, un mic artist copleşit de absolut orice bătaie minoră a vântului, încerc să îmi dau seama dacă totuşi plouă, sau dacă într-adevăr secunda care tocmai a trecut mi-a picurat pe suflet cu regret că totuşi…a trecut.

Mă uit la locu’ ăsta uitat de oraş, uitat de lume, şi nu realizez când au trecut 14 ani de când am început să colind aceste străduţe. 14 ani de când bat din uşă-n uşă să-mi chem prietenii pe-afară. 14 ani de jocuri, căzături, belele, urlete şi plânsete. Ziua e mai pustiu ca în toiul nopţii, seara…nimic interesant. S-a pierdut toată bucuria de copil care zburda pe iarba din curtea căminului nr.3 din spatele blocului în care locuiam. Părinţii vin la amiază, îşi iau copii de la creşă, îi dau  5 minute în scrânciobe, şi pleacă.

Timpul a trecut, şi s-a învârtit în cerc ca un turist într-un teritoriu nou. S-a debusolat prea tare ca să îşi dea seama unde este şi ce cauta acolo. Asa că trece mai departe, fără să-i pese de urmările ce se aduna val vârtej în spatele lui. Peisajul e prea trist ca măcar însuşi eu, care acum nu mai sunt copilul anilor 2000 care făcea parte din peisaj, dar care încă mai pot face ceva sa schimb dacă nu tabloul, măcar sa-l schimb pe cel care l-a pictat.

Lumea bună, oameni vechi, se mai adună seara să mai spună o poveste-două, în timp ce pasează de la pom la om o sticlă de bere. Ce-am făcut la munca în timpul zilei, ce-am făcut toată ziua în casă, cum merge facultatea. Odată ne jucam fotbal pe maidan, acum am rămas cu zeci de amintiri care zac atârnând de crengile aceluiaşi nuc din spatele scrânciobelor, şi sub acelaşi nuc vor rămâne vii poveştile cu noi toţi indiferent ca suntem sau nu prezenţi aici…