Instrumente

Tristețea-mi cântă-n suflet, c-un instrument funerar….

Cimpoiul ăsta cântă bine și pare că mă place.

Și undele lui muzicale mai rău mă apasă

Un junghi în coasta il simt mai apăsat.

Și nu îmi mai cântă cimpoiul, ce liniște de câmp

Am un singur gând și te strig pe nume.

Cad în liniștea neanului și nu îmi explic starea

Pleoape tot mai grele, buze mai amare

Și în jurul meu persistă moartea cu instrumente funerare.

Afară nu-i lumină, în suflet întunericul persistă

Sunt dramaturgul propriilor vise, îmi ucid viața mereu

Că în jurul meu persistă moartea cu înstrumente funerare.

Iubirea cuvenită

Dă-mi iubirea ta, da nu mă lăsa să mor.10717885_747333755339080_1558488436_n

Că-mi e frică de-ntuneric pe acest câmp incolor.

Tu să-mi faci sicriu de frunze și crucea să-mi fie din crăci.

Aripile-mi stau să plece, și pe fața ta, lacrimi mă privesc în treacăt.

Lasă-mă-ncuiat în groapă și pierde cheia de la lacăt.

Dar să-mi dai iubirea ce mă va mântuii, să nu pier în întuneric

Drumuri pietruite de vise și mister, și gânduri efemere pleacă spre Eden

Iar eu îl voi urma pe Dante, departe în infern.

Că-i afara miază zi și pare că-i vreo zece,

Ceasul bate într-un loc și timpul pare rece.

În secunde vor să plece, îngerii ce-mi stau de veghe…

Și cu dor de vară eu te voi privii,

Și cu durerea toameni te voi izgonii, să nu-mi vezi tristețea.

Îngropăm cuvinte

tumblr_mrna935g3t1qc26w4o1_500Aş vrea uneori să-mi scot 2-3 cuvinte din cap, să sap o groapă în pământ şi să le îngrop adânc acolo. Să nu ştie nimeni de ele. Doar eu. Să le astup bine bine acolo departe, pe un câmp uitat de lume şi să plec. E tot ce mi-ar prii. Aş scăpa de tot ce mă menţine aprins atâtea luni şi ani la rând. Maturizarea; timpul mi-a aruncat-o în faţă şi m-a obligat să o îmbrac. Căci în pielea goală pe frigul ăsta nu am avut de ales decât să-mi semnez eternitatea trăită într-un corp şi o minte de om mare, dar totuşi, am scrâşnit din dinţi încă un minut ca să mă mai pot bucura de copilărie. N-a fost suficient. Mă gândeam la ea în fiecare zi de-atunci, dar propria conştiinţă încerca să mă distrugă ca om, să-mi alunge aceste gânduri şi stări, oricât de greu i s-ar fi părut. Până când a sosit ziua în care, după zeci de metode eşuate, a apelat la un pahar cu bere, arucând valuri de spumă peste amintiri uitate. Mi le-a înnecat pe toate odată. Un singur pahar şi s-au dus. Şi de-atunci nici eu, nici nimeni nu mai ştim cine suntem, cine am fost, ce vrem să facem şi încotro ne îndreptăm…

Alteori, mi-aş dori, ştiind că într-o zi oarecare eu nu o să mai exist, să-mi pun deoparte cele mai bune şi pozitive gânduri, ca mai apoi să le arunc pe hectare întregi de pământ roditor din ţară „sfântă”, ţara mea, România, şi să povestesc tuturor oamenilor pe care îi voi întâlni că acolo undeva, în Bărăgan, există o floare ce creşte din acel pământ în care eu am investit atât pozitivism. Ţăranii, cei mai vechi oameni ai locului, nici nu mă îndoiesc că vor avea grija de acel tărâm, aşa cum au făcut-o şi până acum. Plantele vor triufma, vor creşte mari, gândurile rele vor fi alungate, iar noi oamenii nu vom mai fi acoperiţi de praf şi rugină  şi vom putea învăţa ce înseamnă să trăieşti din plin, alergând pe câmpul îmbibat de parfum şi natură, câmp sub care eu îmi trăiesc ultimul somn în care visez ca sunt copil din nou!

La umbra unui tei

Eram în drum spre pădure, cu gândul să evadez măcar pentru câteva ore din aglomeraţia urbană. Vroiam refugiu, şi momentan, chiar într-acolo mă îndreptam. Şi încep să urc dealul, şi urc şi urc şi urc până ajung undeva în câmp deschis. Acolo aveam întregul codru la picioare, totul se întindea pe zeci de kilometri spre orizont, iar în faţa mea plana o perdea de nori ce se lăsa uşor atrasă de mirajul soarelui puternic. Era poate exact ce aveam nevoie pentru a mă odihni puţin. Caut cu privirea o făclie de umbră, unde soarele să nu ardă decât pe alocuri în jurul ei. Văd prin mijlocul câmpiei un tei, proaspăt în floare, la scoarţa căruia îsi făcuse cuib iarba, o iarbă verde şi frumos mirositoare, iar în jur totul era uscat datorită temperaturilor prea ridicate şi lipsei de zone umbrite.

Decid să mă asez acolo, cu tot cu geanta care o aveam pe umăr. În ea zăcea un caiet, vreo două foi şi un pix. Mă aşez la umbră, îmi scot foile şi pixul şi mă pun pe scris. Despre ce scriu? Multe subiecte mă pasionează, dar decorul îmi spune că trebuie să scriu despre cineva anume…Despre cine? Nu ştiu. Îmi vin multe idei în cap, dar nici una nu mă entuziasmează atât de tare încât să merite să o pun pe hârtie. Aşa că îmi imaginez prototipul femeii perfecte, fata care mă fascinează. Am  o imaginaţie destul de bogată, poate prea bogată să ştiu că  am să o vad vreodată pe stradă. Nu contează asta, ea e cea care îmi dă puterea să găsesc cuvintele si rimele încât să pot descrie ceea ce văd şi ceea ce simt în legătură cu anumite lucruri. E cadrul perfect în care pot fi propriul meu artist. E momentul meu de linişte, momentul meu de împăcare, şi doar atunci când privesc în zare mă simt împăcat cu mine, chiar dacă sunt singur aici, acolo…peste tot. Imaginaţia mi-a fost totdeauna amica, şi aşa va rămâne probabil pentru mult timp de-acum încolo.