Carte – o9noapte

Orașul nostru

noiembrie 16, 2015

Orașul nostru e distrus, nu avem unde merge.
Cerul spulberat cade peste noi la asființit.
Pământul amăgit se lasă peste noi….
Amăgiți de sentimente ne-ascundem printre umbre.

Apusul nu-i aici, apusul e departe.
Noi doar stăm la adăpost, sub fila dintr-o carte.
Că ne-am uitat amândoi, c-am fost odată un întreg.
Acum delirul e parte din noi și pare că ne place.

Ascult doar inima cum îți bate.
N-ascultă de rațiune și merge mai departe.
Dar ochii-ți sunt ciudați, mai triști ca niciodată.
Iar orașul nostru e distrus, nu avem unde merge.

Amalgam

februarie 28, 2015

Sentimente vin și pleacă, mă întreb care-i al meu.

Că de-o lună încoace, nu mai știu cine sunt eu.

Am luptat și e-nzadar, ca să sper la nopți mai lungi.

Și-am căzut într-o duzină, de-amalgame și de vise…

Că nu știu care-i real sau care este ficțiune.

Tot privesc neîncetat sperând că noaptea rămâne….

Dar într-un final am realizat, că viața-mi este ficțiune.

N-am cortină să o las, rolul meu să-l dau deoparte

Ca într-un final să cred, c-am trăit doar într-o carte.

Tot mai sper la zori mai scurte și la nopți tot mai tăcute

Dar înfiecare seară se aude câte-o vulpte.

Că mirosu-i este fin, simte hoitul de departe

Că așa am tot ajuns, sperând că trăiesc în carte.

Infinitul definit

noiembrie 22, 2014

Privesc tăcut

Cu inima beată…

De iubirea seacă dintre noi.

Și natura pare tristă, și cade-n ploi.

Timp amăgitor,persistă ca o boală

Tăcută și stingheră, e mierla de afară.

Dar iubirea nu renaște, precum un foc de vară

Și căzut în nebunie, scriu de parcă-s o stafie.

Mâinile-mi murdare de cerneală și cenușă

Scriu cu lacrimi în pirvire, numele-mi pe cruce.

Un cărbune ce-amăgește o tămâie,

Pare că m-aruncă-n fum de moarte…

Și pășesc tot mai tăcut, către o altă carte.

Ce nu-i scrisă de mine, ci sunt doar un personaj.

Cum îmi redactez durerea, și pentru mine-i un miraj.

Ce pare nesfârșit, printre atâtea broboane de nisip

Și toate par că-s infinite, dar nu și pentru timp.

te-am visat azi noapte
erai un fel de forță a naturii
aveai puțin din toate
aveai dantele-n jurul gurii
pe buze ți se citea asa…
o tristețe nestăvilită
obrajii nu mai conteneau să cearnă lacrimi
din ochii tai căprui de sticlă…
erai copacul vieții din pădurea fără margini
erai coperta albă a cărții fără pagini
și-atunci când nimic n-a fost bine
și totu’ era difuz
Erai deasupra lumii, calare pe-un andaluz!