Etichetă: Cer

Schimbare?!

februarie 20, 2017

Mi-am spus că trebuie să tac, dar cum?
Am voci interioare ce zbiară, ce urlă!images
Nu pot lăsa în urmă amintiri strânse ca pe nestemate.
Tu uită-mă de vrei, şterge-mă din minte din inimă.
Dar nu o să pot niciodată să tac.

Se scurg dureri pe streaşini odată cu ploaia,
Privesc înmărmurit marea ce-şi reneagă valurile,
Eu stau cuprins de frică, atât de bine mă îmbrăţişează.
Simt că pot să pierd tot, dar nimic nu îmi aparţine.
Am viaţa asta de două parale şi alea în scârbă….

Nisipurile mării îmi ascunde paşii distraşi şi strâmbi.
Caut un soare pe cerul cuprins de negru,
Şi stele cad, probabil sătule de tăcerea ce le înconjoară,
Dar eu am ales să vorbesc, singur, şi nu-s un nebun scăpat.
Sunt doar un om, care a acaparat destule.

Resemnat

iulie 24, 2015

tumblr_msw41vRfud1qgf19bo1_500Resemnat chem întunericul să vină, să pot sta treaz….
Căci ziua este putredă și emană un miros ciudat sub soare.
Iar eu tot bat poteci la pas cu aceleași gânduri de odinioară.
Când străzile sunt pline, mă ascund sub o umbră de tei
Privesc oameni ce trec și ei mă petrec cu ochii…
Alții mă-nțeleg și se opresc în loc și-mi zâmbesc
Alții nu-și dau seama unde sunt și în continuare trec.
Iar eu la sfârșit de zi, chem întunericul să pot sta treaz mai bine…..

Ochii-mi sunt roșii, am atâtea nopți nedormite.
Tot scriu de zori, dar zorii sunt astupați de ploaie
Penița-mi alunecă peste foaia umedă, iar eu scriu degeaba.
Picăturile reci îmi sărută cu patos fiecare vers
Și cad de comun acord să se sinucidă de-atâta dragoste oarbă.

Așa îmi șterg zilele cu buretele
Si raman în urmă urme-ale nimănui
Mă numesc ploaie, vânt, nori și cer, într-un cuvânt natură
Căci natura lucrurilor nu se găsește prin pahare cu cianura zilelor…

Poezie scrisă în colaborare cu ionutbill

Nici pomeneală….

iulie 10, 2015

Am tot așteptat să vii, de cu zi și până seara….asteptare_blog
Dar luminile sau stins rând pe rând și-acum și zarea.
Au ars lămpile din parc, ce le-aprindeam cu iubirea
Sau stins stelele din cer, ce le atingeam cu inima…

Au trecut câteva ore, și eu parcă aștept în gol….
Am în suflet o nălucă ce-mi scutură sufletul trist.
C-atrecut atâta vreme și lumini nu sau aprins….
Poate că sunt eu de vină, că n-am așteptat prea mult
Sau poate erai tu departe și-ai uitat că te aștept.

Acum pașii tăi răsună-n gol….
Sunt mai dezorinentați ca mine.
Spațiul ăsta profan pe unde merg, mă descompune metaforic.
Că-n frunzele ce cad, văd chipul tău.
Sunt conștient că ăsta e sfârșitul, nici pomeneală de-nceput.

Itinerar al vieții

mai 12, 2015

Dansezi atât de bine în privirea mea tăcută.
Ești prizoniera amintirilor mele, ce milă-mi e de tine.
Ai fugit , te-ai ascuns dar tot ai dat de mine.
Vorbește odată cu durerea, ca să-ți găsesc un sens la vorbe….
C-am alergat că sunt șofer, să găsesc un loc prin cer.
Țintuiam să te găsesc dar într-un final am adormit.
Faruri îmi orbesc privirea iar clanxoane mă trezesc
Accelerația e nebunească precum privirea mea de-o vreme
Că alerg prin amintiri și-n jurul meu sunt doar blesteme.
Captiv în propria ființa uit că mai exist.
Am dat ocol planetei, sperând c-ai să mă mai iubești
Dar tu pierdută în durere, nu poți să mai vorbești.
Și azi într-o clepsidră goală, încerci timpul să-l îndeși.
Încearcă să nu plângi femeie, arată-mi acum cât de tare ești!
Că-n jurul meu sunt doar morminte și la capul meu vorbești….

Îți cer

februarie 24, 2015

Nici lacrima nu îmi spală gândul blestemat.12_mont-mc3a9gantic_fb_02

Iar vocea ta mă-ndeamnă spre drum întunecat…

Privirea ta mă reneagă, regreți că eu trăiesc.

Lovesc cu jale crucea și-apoi o iau la cârcă

Străbat zeci de poteci, spre a îmi găsii mormântul.

Te-nțeleg cu greu, regret că-s ghimpele din talpă

Dar te rog să înțelegi, că eu n-am altă soartă.

Dramaturg de vise, așa am fost menit

Să-mi cânt cu jale viața printre povești.

Apăs cu greu condeiul, ce-i îmbibat în smoală

Scriu cu litere sihastre, durerea mea din oase.

Nu îți cer să-mănțelegi, nu îți cer să mă iubești.

Îți cer doar pentr-o secundă, prin ochii mei ca să privești.

Să vezi cum totul moare, să simți ce n-ai simțit vreodată.

Să-ți vezi prin propriile vene, otrava înjectată.

Îți cer să înțelegi, teama mea de moarte.