Auzeam ticăitul timpului trecând atâât de încet în mintea mea încât noaptea devenea atunci un fel de lumină difuză ce încerca să se strecoare printre ultimele picături de ploaie ce aveau să cadă din înaltul cerului. Acel roșu aprins care mi-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna nu reușea să deslușească taina pe care eu încercam să mi-o ascund într-un subconștient zvârcolit de amintiri pătate cu chipuri uitate… Gustul dulceag al apei pe care o sorbeam dintr-un pahar de sticlă îmi dădea impresia că totul are un sens fals și că nimic din ce am simțit până acum nu a fost real. Mi-aduceam aminte de replici din filme, rânduri din poezii, cugetări ale bătrânilor înțelepți de pe strada mea. Încercam să-mi caut o melodie să-mi anime starea, dar am sfârșit prin a-mi mai aprinde încă o țigară. Ce învățasem eu până atunci? Că lucrurile cele mai de preț sunt chiar în fața noastră, la scara blocului, la taraba pe lângă care trecem în fiecare zi fără sa-i dăm atenție, la alimentara de la colț sau pe banca din parc, chiar lângă fântână. Era nevoie de mine în fiecare colțișor să fiu martor la schimbarea unui singur om, un singur om ce avea să-și dea seama că e nevoie de mai mult de o bucata de plastic dreptunghiulară și netedă ca să convingă lumea de toate aceste lucruri.
Era nevoie de oameni în general, transformați în androizi programați să asculte ce aveam să le zic.
Omul e un android, dar scăpat de sub control poate de însuși cel care l-a creat. Omul.
Când am pus punct pe foaie, era doar un punct și atât. Mic, încât nimeni nu a reușit să-l vadă. Plecai
dintr-un colt, treceai pe următorul rând, după care urmai cursul firesc până îți dădeai seama că ai
mai trecut odată pe-acolo.  Bine-nțeles, alții încearcă să trișeze și sar pasaje importante din viața lor, dând uitării  marile realizări de care nici măcar nu sunt conștienți că le-au înfăptuit.