Nici un telefon, prieten sau rețea de socializare nu mă mai putea salva atunci. Nu aveam semnal în acel colț de pustietate. Era primul semn de însingurare.  Inhalam tot felul de prafuri, dar nu prea aveam de ales deoarece respiratul era cam singurul lucru care mă menținea viu. Respiram atât de greu de parcă aș fi cărat bolovani cu plămânii. Nu știam unde mama naibii eram, de ce eram acolo și ce trebuia să fac. Nu eram obosit, nu mi-era foame, nu mi-era frig, frică, dor, somn, sau oricare alte stări ce caracterizează ființa umană. Parcă tot ce trebuia să simt, gândesc sau ating ajunsese în punctul în care îmi consumase toate resursele fizice și psihice și nu mai puteam înfăptui niciuna dintre aceste acțiuni. Furtuna din jur îmi bruia tot mai mult câmpul vizual, împiedicandu-mă să văd ce-mi rezerva orizontul. Ăsta era epicentrul pustietății care foarte ciudat nu era în mine, ci care îl vedeam în altcineva sau într-un loc necunoscut, era un sentiment pe care îl descopeream, dar fără să îl simt în vreun fel. Parcă intrasem în nefericirea unui om fericit.

Numai ca nu vedeam pe alții simțind la fel. Percepția lor despre pustiu era destul de limitată, de parcă nu fusese niciodată acolo. Dar au fost. Eu știu că ei au fost. Doar că le era frică să recunoască. Îl reneagau de fiecare dată când apărea în peisaj, fie într-o simplă discuție, abordare sau într-o temă la psihologie. Pentru ca îl urau și le era frică că ar putea pune stăpânire pe ei sau pe mințile lor slabe.

Unii dintre ei nu l-au cunoscut niciodată, pentru că toata viața lor a fost o iluzie, un joc de cărți. Unii nu l-au cunoscut pentru ca dețineau arme care îl țineau la distanță. Arme cum ar fi banii. Unii au apelat la iubirea platonică, alții au dat vina pe religie și au spus că pustiul, în toate formele lui, e doar un revers al imaginației noastre. Unii au fost prea ocupați ca să își dea seama că defapt trăiesc într-un pustiu mai negru decât abisurile unui somn adânc între 4 pereți de spital.

Niciunul nu avea dreptate. Pustiu poate fi găsit și în Piata Unirii la ora de vârf a oricărui oraș. Probabil eu sunt propriul meu pustiu din care scap mai mult sau mai puțin, mai câștigat sau mai puțin câștigat, mai viu sau mai puțin viu, vătămat sau nu, construindu-mi propria nebunie.