Aş vrea uneori să-mi scot 2-3 cuvinte din cap, să sap o groapă în pământ şi să le îngrop adânc acolo. Să nu ştie nimeni de ele. Doar eu. Să le astup bine bine acolo departe, pe un câmp uitat de lume şi să plec. E tot ce mi-ar prii. Aş scăpa de tot ce mă menţine aprins atâtea luni şi ani la rând. Maturizarea; timpul mi-a aruncat-o în faţă şi m-a obligat să o îmbrac. Căci în pielea goală pe frigul ăsta nu am avut de ales decât să-mi semnez eternitatea trăită într-un corp şi o minte de om mare, dar totuşi, am scrâşnit din dinţi încă un minut ca să mă mai pot bucura de copilărie. N-a fost suficient. Mă gândeam la ea în fiecare zi de-atunci, dar propria conştiinţă încerca să mă distrugă ca om, să-mi alunge aceste gânduri şi stări, oricât de greu i s-ar fi părut. Până când a sosit ziua în care, după zeci de metode eşuate, a apelat la un pahar cu bere, arucând valuri de spumă peste amintiri uitate. Mi le-a înnecat pe toate odată. Un singur pahar şi s-au dus. Şi de-atunci nici eu, nici nimeni nu mai ştim cine suntem, cine am fost, ce vrem să facem şi încotro ne îndreptăm…

Alteori, mi-aş dori, ştiind că într-o zi oarecare eu nu o să mai exist, să-mi pun deoparte cele mai bune şi pozitive gânduri, ca mai apoi să le arunc pe hectare întregi de pământ roditor din ţară „sfântă”, ţara mea, România, şi să povestesc tuturor oamenilor pe care îi voi întâlni că acolo undeva, în Bărăgan, există o floare ce creşte din acel pământ în care eu am investit atât pozitivism. Ţăranii, cei mai vechi oameni ai locului, nici nu mă îndoiesc că vor avea grija de acel tărâm, aşa cum au făcut-o şi până acum. Plantele vor triufma, vor creşte mari, gândurile rele vor fi alungate, iar noi oamenii nu vom mai fi acoperiţi de praf şi rugină  şi vom putea învăţa ce înseamnă să trăieşti din plin, alergând pe câmpul îmbibat de parfum şi natură, câmp sub care eu îmi trăiesc ultimul somn în care visez ca sunt copil din nou!