Vine o vreme când muzele tac.
Eu nu știu ce gânduri să mai cumpăr
Și cum sa le-mbrac
Sa le conturez într-un labirint al sorții
Ele nu îmi împart același vis
Sub aripa neagră a morții
Asa cum mi-au promis.
Dacă le-aș aduna pe toate într-un vagon al unui personal
Și le-aș privi pe fiecare la fiecare geam
Aș fi un artist trist, sentimental,
Și ma întreb cum ar fi fost dacă nici măcar nu le cunoșteam…
Încercam sa îmi caut un singur reper
Când ma pierdeam printre zeci de priviri,
Ridicam o sprânceana până la cer
Nu voiam să sting focul în amintiri…
Dați-mi băi muzelor un singur motiv
Să pot sa miros din nou a parfum
Dintr-o mie de stele, cu caracter fictiv
Viața îmi spune „tu vezi-ți de drum!”
Că viața de artist chiar n-are nici o scuză
Azi pleacă, mâine apare altă muză…