Încerc de zile bune să îmi dau seama ce s-a întâmplat cu mine în această vară. De ce mă simt oarecum că m’am trezit dintr-un somn ciudat? Am intrat în această vară fără planuri,vise,nimic nimic chiar nimic , nu îmi pasă de ce voi face. Am lăsat să treacă timpul o perioada bună, deja în aceea perioadă m-am închis în mine..nu mă mai recunoşteam…deja eram un om în degradare. Mă uitam în oglindă şi vedeam un om trist şi bărbos, părul care nu mai stătea aranjat deloc. Am crezut că timpul începuse să îşi lase nuanţe de argintiu prin părul meu, dar era doar praful din jur ce îmi dădea impresia ca îmbătrânesc.
Acum în mintea şi în sufletul meu tot filmul verii se derulează până într-un punct, acela fiind ziua când am cunoscut o fată speciala, cea mai speciala dintre cele care au mai fost şi tot stau pierdut în ore, pe drum, în camera mea…în pat, la masă, peste tot! Mă gândesc de ce filmul se opreşte la ea. Să fie doar faptul că îmi e dor de ea? Sau să fie faptul că mintea mea vrea să îmi reamintească să nu o uit? Dar să o uit nu am cum, pentru că ea a fost lângă mine în zilele de vară când totul în jurul meu se prăbuşea…şi simţeam că doar printre foi rupte şi pahare pline îmi găseam refugiul.

A durat puţin ce’i drept, dar a reuşit să mă readucă pe linia de plutire de altă dată. Sincer, omul bun din mine a murit…simt asta…pentru că nu mai am remuşcări pentru nimic, doar una căci sunt aşa de trist în aceste zile…şi nu înţeleg de ce! De ce îmi vine să plâng la pozele vechi? La pozele în zilele de vară…şi nu mă pot stăpâni din acest plâns..doar că am lângă mine o sticla de vin.. ascunsă de atâta timp printre haine. Să fie asta răzbunarea verii care ştie că mi’a fost de ajutor, dar eu nu i-am mulţumit deloc? Cum să îi mulţumesc, căci sunt un simplu om. Deja simt cum în fiecare zi mai moare o parte din mine şi nu pot opri asta. Mi-am zis singur: vara..ehhh las că trece… a trecut, dar nu ştiu cum şi când şi unde. M-am trezit deodată în curtea şcolii când eram chemat spre clasa mea. Parca şi aud: Ionuţ Laurenţiu să se prezinte la X-b…parcă atunci am tresărit şi nu ştiam cum şi unde eram şi de ce. Şi acum apar altele şi altele şi tot mai multe probleme.

Dar îmi zic “probleme chiar de acum?” Hmmm ce dur…nici viaţa nu mă lasă să mă odihnesc…parcă şi ea ar vrea să se debarasească de mine. Da, asta aştept…să se termine odată sau măcar să mă trezesc şi din acest vis? Oare să traiesc în două lumi paralele? Nu are cum aşa ceva, nu se poate întâmpla, dar nu ştiu cum.. ştiu răspunsuri de la diferite persoane dinainte ca ele sa mi le zică…retrăiesc fiecare clipă în reluare…ştiu exact şi când omul care trece pe lângă mine pe stradă se împiedica sau strănută…şi toţi se uită la mine ca la un ciudat. Dar nu ştiu cum să opresc asta, căci vreau să fiu Laurenţiu cel dinainte de astea, cel care doar scria poezii…De ce ştiu toate astea? de ce văd lucruri? Ce se întâmplă cu mine? CE?!