Sunt frunze argintii ce cad pe pământ

Aici  li-se par toate mai dragi , decât acolo sus

Şi pe jos zac tăioase frunzele de fag…

Cu drag le-adun şi le privesc, când vine toamna toate pălesc

Şi cad sub adieri de vânt uşoare ce-s venite de nicăieri şi acolo se duc

Plăpând om ,păşesc pe pământul ce-mi fuge de sub picioare încotr-o nu ştiu

E totul aşa de vag … şi sufletu-mi este pustiu, de parcă am murit sau dorm

Printre crăci , se aud cuvintele ce sau pierdut de stăpâni la umbra lor vara

Acum o goliciune ce provoacă panică prin parcurile cu băncile umede

Ploaia îşi croieşte drum printre razele de soare ce curând va apune

Ce mă părăseşte şi mă lasă în mijloc de seară fără să ştiu de mine

Singur să mă îndemn spre casă printre umbrele păsărilor ce n-au somn

Să mă aşez în mijloc de drum şi să simt pulsul rădăcinilor de sub beton

Şi eu un biet poet mă aşez în pat şi mă las învelit în tăcere.