Aș sta așa, cu fața-n sus,o seară sau o zi

Pe un vârf de munte,ca să mă poți zări

Să vi lângă mine, când se apropie de zori

Când eu ca un pârâu supus îți voi murmura poeme

Și lasă-mi oasele, să-mi urle a durere în văzduh

Și peste-mi privirea oarbă, se dărâmă tot

Îngenuncheat de vreme, aș vrea acuma să uit tot

Pământul oasele-mi să tragă în adâncul lui

Să mă uite muntele,de când eram pe vârful lui

Și te priveam în neștire,cu ochii gândului

Când mi-erai departe,de brațele sufletului

Părul să-ți simt în palme,buzele-ți să-ți sting

Cu tâlcuri multe, acum pornesc  la drum

Pe o cărare ce-i doar fum și praf și zgură

Și peste tot în juru-mi este numai brumă

Și mă îndrept spre-o casă,spre lucrurile vechi

Și printre cărțile uitate,să îmi amintesc povești

De când eram copil,cu ochi blajini și cruzi

Și aș mai sta pe-aici,pe acest podiși

Dar brazii dârji mă-drumă acasă,unde ea mă așteaptă

Cu ochii la fereastră,cu ochii cât e zarea

Dar curând își va da seama că trebuie, să aprindă lumânarea.