M-am plictist să tot sper, pentru mine este de-ajuns.
Mă privesc în oglindă, în spate-i doar un drum,
Sfărâmițez reflexia să nu mă mai vadă nimeni,
Că sunt atât de debusolat într-o seară cu lună plină,
Iar în jur roiesc amintiri,  ce mă ciupesc de ceafă,
Vor să fie sigure, că te-am lăsat în ceață.

Mă așez pe o oarecare bancă, las în urmă scrum,
Asta-i nostalgie pură, simt că-i capăt de drum.
Nu-i nimeni afară, amintirile ușor au plecat.
Și văd același tren plecând din gară, oare unde să rămân?
Că simt că o să plec, fără să-mi iau rămas bun.

După ploaie se așterne rece bruma,
Secătuiesc de viață, tânjesc puțin după iubire,
Dar știu că nu o să vină, sau cel puțin nu acum,
Am realizat târziu, că sunt mereu la capăt de drum.
Iar toată lumea mă privește cu dispreț.