În dedesubtul meu

Mulți magicieni în jurul meu, e ca un circ
Și multi necunoscuți vorbesc cu mine ca pe Mirc.
Eu tot nu știu nimic din ce ar trebui sa știu
Sunt ignorant? Știu, n-am apucat să-ți scriu…

Dar totul se disipă sub scenă când aplaudă
Oricum ei joacă teatru, după care se laudă
Și nu mă vezi strigând, dar mă auzi prin fapte
Cum plec ieșind din sală, trântind ușa în spate!

Mă duc la șapte, să-i prind pe linie de cinci
Dau de băut o seară, da’ șansele-s prea mici…
Așa că merg ca să muncesc, că-s bani puțini sub lupă,
De printre mii de sticle sparte, eu am mai spart o sută!

Un eu de 20

Întindeai orice clipă, profitai de orice gând.12771718_1285672334782269_3728961067228708566_o
Mișcările tale erau scurte, dar pentru mine lungi,
Alunecai prin brațele mele, ca un fum ca un pește,
Profitai de mine în timp ce mă mângâiai pe creștet,
Simțindu-ți degetele prin păr, doream ca timpul să mai stea,
Dar, clepsidra se-nclină, risipindu-și nisipul pentru noi.

Am uitat cine suntem, deja e prea târziu,
Treziți unu pentru altul, uităm sa mai dormim,
Era atâta liniștea în tabloul nostru funebru,
Doar un ticăit de ceas ne tulbura liniștea acerbă.

Un foc mistuitor cuprindea tot ce ține de noi,
Vâlvătaia lui pârjolea tot în jur,
Ne-am pierdut acolo, aminitiri, gânduri, tot.
Înviem din propria cenușă,
Transcriu vers după vers, sunt un eu de 20.
Rotus, Laurențiu, Ionuț, sunt tot ce mă înconjoară.

Poezie moralizatoare: Oamenii… de ce?

tumblr_ma93mj6szs1rsmqcao1_500De ce cântă păsările?
Întreb timid copacii
Stau și îi privesc de-aproape
Mureau de frig săracii…

De ce bate vântul
Întreb timid pământul
O fi el asa trist
De-și zguduie gros gândul?

De ce e marea albastră
Când soarele apune?
Căci valurile-n larg
Se tăvăleau în spume…

De ce ploaia cade?
De ce ne arde focul?
De ce plâng norii totuși?
Și-au terminat sorocul…

De ce e lumea crudă?
Ma-ntreabă azi natura
Doar spații largi din stradă
Mai definesc bordura

De ce-i război în țară?
De ce plecăm pe-afară?
De ce nu prețuim
O simplă zi de vară?

De ce iubim doar banii?
De ce uitam de mami?
Uitată-n depărtare
Prin amintiri amare…

De ce toate astea?
Din miile de gânduri
Stau și mă întreb adesea
Oamenii ce sunt? Așchii sau scânduri?

Noi prețuim iubirea
Că mai presus de toate
Căutam nemurirea
Deși durează doar o noapte…

Pierdut în larg

Eu nu râd, eu nu plâng, nu port vină1391826_641260292581205_31112950_n

Lasă-mă să te alung ca pe o albină

Să te ucid fără milă și să te șterg

De pe mintea mea ce-i husă de masă

Lasă-mă prins printre plase,între vapoare

Căci doamna-mi nu doarme, ci moare

Cu suflări domoale,se scufundă în mare

Razele de soare,cu ele privirea-mi tresare

Ce la fiecare val, inima-mi este în vale

Și-n picioare port nisip burgund și fin

Ce-mi zguduie glasul,cu un gest divin

Lasă-mă să mor,lasă-mă în chin,cu paharul plin

Să mă îmbăt cu lacrimi amare,privind la stele

Cu gânduri grele,plutind pe bărci efemere

Așteptam moartea să vină, la vals să o invit

Să o cuprind de șold și să ne învârtim

Că o viața am avut și de lângă iubire ma răpit

Și ma lăsat un suflet mult prea mic,într-un cer prea mare.

Îngropăm cuvinte

tumblr_mrna935g3t1qc26w4o1_500Aş vrea uneori să-mi scot 2-3 cuvinte din cap, să sap o groapă în pământ şi să le îngrop adânc acolo. Să nu ştie nimeni de ele. Doar eu. Să le astup bine bine acolo departe, pe un câmp uitat de lume şi să plec. E tot ce mi-ar prii. Aş scăpa de tot ce mă menţine aprins atâtea luni şi ani la rând. Maturizarea; timpul mi-a aruncat-o în faţă şi m-a obligat să o îmbrac. Căci în pielea goală pe frigul ăsta nu am avut de ales decât să-mi semnez eternitatea trăită într-un corp şi o minte de om mare, dar totuşi, am scrâşnit din dinţi încă un minut ca să mă mai pot bucura de copilărie. N-a fost suficient. Mă gândeam la ea în fiecare zi de-atunci, dar propria conştiinţă încerca să mă distrugă ca om, să-mi alunge aceste gânduri şi stări, oricât de greu i s-ar fi părut. Până când a sosit ziua în care, după zeci de metode eşuate, a apelat la un pahar cu bere, arucând valuri de spumă peste amintiri uitate. Mi le-a înnecat pe toate odată. Un singur pahar şi s-au dus. Şi de-atunci nici eu, nici nimeni nu mai ştim cine suntem, cine am fost, ce vrem să facem şi încotro ne îndreptăm…

Alteori, mi-aş dori, ştiind că într-o zi oarecare eu nu o să mai exist, să-mi pun deoparte cele mai bune şi pozitive gânduri, ca mai apoi să le arunc pe hectare întregi de pământ roditor din ţară „sfântă”, ţara mea, România, şi să povestesc tuturor oamenilor pe care îi voi întâlni că acolo undeva, în Bărăgan, există o floare ce creşte din acel pământ în care eu am investit atât pozitivism. Ţăranii, cei mai vechi oameni ai locului, nici nu mă îndoiesc că vor avea grija de acel tărâm, aşa cum au făcut-o şi până acum. Plantele vor triufma, vor creşte mari, gândurile rele vor fi alungate, iar noi oamenii nu vom mai fi acoperiţi de praf şi rugină  şi vom putea învăţa ce înseamnă să trăieşti din plin, alergând pe câmpul îmbibat de parfum şi natură, câmp sub care eu îmi trăiesc ultimul somn în care visez ca sunt copil din nou!