Antichamber

tumblr_miqw1r9Ncn1qg5nljo1_1280Ieşisem din camera să fumez după ce mi-am aprins o ţigară la plita electrică de lângă pat. Afară, un bărbat de culoare, pe hol, mă zăreşte şi continuă să mă privească pentru câteva secunde. Nu ştiam dacă să îl salut sau să mă uit în altă parte. Avea un halat ciudat, perfect alb, şi blugi pe dedesubt. Îmi atrase privirea, dar ştiam că nu era frumos să mă holbez la el, prin urmare mi-am îndreptat ochii către uşa de alături. Băiatul se ridică de pe scaun şi intră înăuntru. Îmi continui să trag din ţigaretă în timp ce sorbeam câte o gură de Cola dintr-o doza ce o aveam în mâna dreaptă. Mă plictiseam din nou. Colegul meu de camera bătea din uşă în uşă să cumpere ponturi la pariuri de la eventuali împătimiţi. Nimic nu poate fi mai normal decât o după amiază într-un cămin studenţesc din Regie şi o muzică bună ce se aude tocmai din casetofonul portarului la căpat de hol.

Io!

big-chill10Merg pe stradă. Din sens opus se apropie cu paşi repezi două fete, ţinând şi nişte sacoşe în mână. Nimic special. Una din ele în timp ce se apropia de mine începe să-mi arunce priviri tăioase rrrrău. Le recepţionez şi i le pasez înapoi. Când deodată, privirea îi întoarse capul cu vreo 90 de grade spre partea dreaptă unde o vitrină cu rochii de mirese strălucea în bătaia razelor de soare care tocmai reuşiseră să străpungă norii. Şi acolo îi rămase privirea cât trecuse pe lângă mine. Eu eram „wtf?”. Porcăriile alea cu dantele erau mai şmechere ca mine încât să nu mai fiu în centrul atenţiei? Vaaai…

În repriza a doua, nişte puştoaice se instagramau într-o parcare, sub un gutui lângă nişte tomberoane. Călaul eu am trecut fără să le prea bag în seamă. Mâţâite cum sunt ele de fel, în spate auzeam în ecou „ieiieieie, ce hanorac miştooo” , „uhuuu, cee baiaaat drăguţ”. Aţi înnebunit? Am 20 de ani băăă!

În prelungiri, un alt grup de puştoaice mă izbesc în faţa blocului, cerându-şi scuze simandicos. Du-ti falău de-aici. Nu mă băga în seamă, sunt ţapăn în miezul zilei şi nu văd eu pe unde merg, de-asta m-am izbit în voi ca retardatu’. M-am plictisit de chestia asta, de-acum merg cu ochii închişi pe stradă sau legat la ochi cu o bandă, parcă ma simt ceva mai bine, nu vreau sa mă bage nimeni în seamă, sau să nu vad eu pe nimeni că se uită altfel la mine, nu-i voie (-.-)…

Fragmente din sufletul unui artist

Eu chiar simt buăi! Trag de mine, mă descompun și mă așez aici pe foaie în fața ta, oricine ai fi tu. Sunt special în felul meu, sunt deosebit, oamenii mă fac să mă simt în acest mod. Și tot acești oameni, unii dintre ei sunt chiar prietenii mei, membrii ai familiei etc. Sunt ai mei și asta îi face pe ei speciali și deosebiți în întreagă lor ființă.

Fac pe șmecherul mereu, dar asta nu contează prea mult. Important e să vadă ce e mai bun în mine, să fie capabili să guste din adevăratele mele calități, să-mi muște din personalitate așa cum un lup flămând ar mușca din coasta unei căprioare abia prinse în ghiarele sale. Eu, în carne și oase, sunt defapt o adunătură de biluțe de polistiren care mă izolează de restul lumii cu care intru în contact. Țin căldura înăuntru și o împart doar cu cel care e suficient de bun încât să-mi spargă barierele mintale și sufletești într-un mod cu totul aparte.

Cu toții sunt diferiți, dar nu cu toții sunt unici, o zicea cândva un mare artist. Nu am dogme morale bine întemeiate după care să mă ghidez, dar știu să îmi ascult inima și fac ceea ce simt întotdeauna. Câteodată, sentimentele îmi scapă de sub control și mă pierd printre emoții, altă data, aceleași sentimente prind rădăcini puternice și se înrădăcinează adânc în pământul subconștientului meu și acolo rămân pentru totdeauna. La moment de cumpănă, fac ceea ce știu mai bine să fac. Scriu

Nu știu, nu pot, vreau, dar acum n-am cum să spun ceea ce simt în scris. De ce? Pentru că e ceva aparte, ceva care simt doar eu și nimeni altcineva nu știe nimic. Știu, sunt un ciudat melancolic și poate prea îndrăgostit de pixul ăsta care nu își mai termină pasta, forțându-mă să mai spun 2-3 cuvinte despre stările de moment. Tremur. Of… de ce? Ciudat, n-am mai tremurat de când eram mic și făceam injecții la cabinetul medical, în clasa a IV-a.

Tu, nu te teme. Nu sunt așa și în realitate, atât de…scriitor. Poate, dar uneori, când se impune acest lucru, dar știu totuși să-mi țin capul bine pe umeri, nelăsându-l să plutească aiurea pe la cine știe ce altitudini, dincolo de nori. Sunt responsabil și stăpân pe mine în toate situațiile pe care le întâlnesc. Zâmbetul constituie cea mai de preț coroană a atitudinii mele cu care mă afișez în lume. Optimismul transmis are puterea de a vindeca multe boli sufletești.

Transmite stări de bine și asta este cel mai de preț lucru pe care îl am acum. Nu-mi păsa de mulți, pentru că în general lumea nu mă place, deși pot adopta diferite stări în diferite situații. Pot fi liniștit, copilăros, nebun, petrecăreț, mătur, sufletist și multe alte feluri pe care nu mai are rost să le înșir pentru că o fac degeaba. De asta n-am nici așa mulți prieteni, și nu-mi explic de ce mai exact. Ba chiar mai mult, pot afirma că, în afara familiei, blogul îmi constituie un umăr solid pe care pot să-mi întind capul la nevoie.

Blogul este oglina în care mă uit în fiecare zi și-mi zic: „dă-i bă în pula mea, sunt blindat și pot” sau „o să fie bine bă, știu eu că pot și e suficient!”. Eu, simplul eu, eu și atât. Totul se va risipi într-un sfârșit, fără ca măcar să-mi pot împărtăși toate necazurile vieții mele cu un om, care să-mi fie alături la bine și la greu. „Și știu…că-mi vei fi mireasă…”. Văd nunta asta: atâta veselie, atâta voie bună și un oarecare eu. Un eu care se bucură că face parte din acest peisaj mioritic, printre frații lui români, români autentici, oameni simpli, locuri noi. Acasă domle.

Și-atunci eu își zice „Genial!” Dar lucrul de care eu s-ar bucura și mai tare ar fi faptul ca măcar cineva i-ar fi citit cam tot ce a simțit el în această seară și l-ar fi înțeles măcar parțial, fără ca eu să fie nevoit să dea explicații, nici să lase loc de zeci și zeci de interpretări care mai de care mai suspecte și aiurite. Eu a pus suflet în fiecare virguliță atent selectată și așezată pe foaie, printre cuvintele care îi necesitau prezența. Eu vă mulțumește și vă invită la o vorbă bună și o îmbrățișare din partea eu-ului eu-ului (lui) interior.

Privesc noaptea iubind

Noaptea iubea stelele4531831

când zorii zilei i-au despartit

şi iubirea lor de sticlă,

se va sparge într-un ultim răsărit.

Atât de fragilă, atât de senină,

zace noaptea lângă stele ca o falnică regină

Şi totuşi se ceartă,

taina nopţii albăstruie renunţă să le mai iubească…

Şi deşi neagră, stelele o fac mai tare să strălucească!

Eu, un simplu spectator la acest imens spectacol,

Le arăt poarta iubirii, dar să intre, un miracol

Şi stau şi mă întreb, de ce nu se-nţeleg?

s-au certat de-atâtea ori

În iubire-i unitate şi voi sunteţi dezertori!

Hai neamule, ia cartea. O dăm moca!

centru vechi ziua cartiiDin ce-am citit înaintea începerii evenimentului, organizatorii se lăudau în fel şi chip că vor face, vor drege, vor decora o alee din Centru Vechi cu cărţi, cu zorzoane şi cu alte prostii. Exact, trebuia astăzi, de ziua cărţii, să fie expuse în mijlocul străzii, pe pavaj, vreo 3000 de cărţi pe care, atenţie, trecătorii,

le vor putea răsfoi şi vor putea alege una din ele sa o ia acasă.

Oamenii au venit ca la un hypermarket cu ditai promoţiile, s-au înghesuit, au prădat tot ce avea foi şi doua coperţi, si au plecat lăsând toată zona în mizerie cum se întâmplă de obicei la concerte sau la party-uri în aer liber.

În drumul meu spre respectivul loc vedeam fete pe stradă întorcându-se în braţe cu câte 5-6 cărţi, cel mai modest om pe care-l văzusem nu avea mai putin de 3 cărţi în mână de diferite mărimi şi culori. Şi stau şi mă întreb de unde dragostea asta a românilor pentru cultură, mai ales a tinerilor? Am pierdut timp preţios, bani pe metrou, am plecat dezamăgit, m-am enervat încă odată pe cei din generaţia mea şi lista continuă!

Concluzia e că fie tigăi, fie doar simple cărţi, tot ce e gratis, e bun, chiar dacă n-avem ce face cu ele, să fie acolo. Să luam noi mai multe, să nu mai prindă şi alţii, care poate le citesc cu mare drag şi interes.

Credits photo: Alexandru Paul