Atâtea răsărituri și-au pus amprenta prost…
Că marea asta-i agitată, ar mătura cu mine pe jos.
Îi înțeleg durerea, dar nu pot să o scriu…
Nu am destule pagini și nici cuvinte ca să o descriu.
În jur aceași stare ciudată, un aer la fel de cald,
Lumina se ascunde, întunericul ușor își face loc…
Nici nu-i ceea ce pare, dar te rog, dă-mi un foc.
Să-aprind tot ce mă înconjoară, nimic nu există.
Sunt doar eu, privind într-o oglindă.
De aș ști unde mă poartă vântul, aș pleca cu el….
Că mă mistuie prea tare dorul ce ți-l port.
Și mă doare tot mai tare pastul tău adânc în piept.
Dar dacă aș ști unde mă poartă vântul, aș pleca cu el.
Aș prefera să mă ucizi, decât să-ți văd în poze chipul,
Că pe ecranul cu touchscreen nu îți pot atinge trupul.
Nu înțeleg și nu voi înțelege soarta, ce-i place să mă râdă pe la orice colț,
Or trece ei anii cu carul și ne vom revedea cândva….
Dar poate va fi prea târziu și amândoi vom regreta.
Și știu că mă repet, dar pentru mine mâine nu există.
Prefer leul dârz din câmp decât șarpele din iarbă.
Te-aș prinde într-un cerc pătrat să te lovești de colțuri,
Și poate ai să realizezi cum mă simt eu în mine.
Că ura ce mi-o port nu poate nimeni să o stingă.
Hai să punem punct şi nu puncte de suspensie,
Să închidem odată fraza asta ciudată ce nu îmi dă pace.
Mult prea multe seri pierdute în detrimentul tău de bine,
Iar eu pierdut în mulţime, nici nu mă aduci aminte.
Ce rost are să fiu doar năluca din vise?
Şi văd atâtea trupuri, ore unde-s oamenii de-aici?
Priviri mă huiduiesc, priviri mă iubesc, mă învârt în cerc.
Toate astea-s de faţadă, ştiu că Februarie va trece sau sper,
Peste tot în jur pe bănci stau iele, este luna lor şi seara asta.
Am zis că să pun punct, gata cu aceste înşiruiri ciudate,
Noi trăim acum, mâine pentru mine nu există,
până nu văd răsăritul,
Tu poţi să pleci, să trăieşti cu gândul peste ani, gata.
Eu trăiesc acum, nu mă cunosc peste ani.
Simţeam prezenţa ta prin preajmă.
Totul era diferit, dar acelaşi parfum hidos.
Îţi simţeam paşii pe parchet, veneai direct spre mine,
Am vrut să plec, să tac, dar am zis totuşi să-ţi deschid.
A fost o greşeală, dar ştii că mint.
Nu te reneg, dar nu vreau să te mai simt.
Totul pare schimbat, starea ta este aşa de… ciudată.
Am schimbat doar locaţia, că doar mă ştii,
Sunt Rotus, un călător pribeag, ce nu ştie de nimeni.
Credeam că ai venit doar să mă vezi să mai ştii de mine.
Dar văd că iar rămâi, ţi-a fost mult prea dor de noi?
Puteam să jur că o să apari, nu ştiam exact când.
Sunt doar eu, pierd şi mult prea confuz.
Oare unde îmi sunt dimineţile seninte din August?
Am căutat doar priviri calde, dar am aflat că nu există.
Am fost minţit Singurătate! Acele priviri nu există!
Te-am simțit când ai vrut să pleci.
Am vrut să-ți spun să mai rămâi, dar nu puteam vorbii.
Te țineam strâns în privire, speram să te oprești.
Călcai așa de apăsat fără să mai clipești.
Speram în sine mea că te vei întoarce să mă privești.
Dar din depărtare nu puteai să mă zărești..
N-am vrut să te întorc din drum, așa a fost să fie.
Acum respir melancolie în camera stingheră.
Răsună anomalia lăsată în urmă de tine.
Cum să scap de ea când face parte din noi.
Salvez cu bună credință sentimente primordiale.
Dar cu ce sens când nu mai există cale de împăcare.
o9noapte 