Ce delir hipnotizant pluște între noi.
Când îmi taci cele mai frumoase poeme, auzite vreodată….
Lași mâna ta să-mi cadă peste creștet.
Și-mi mângâi ușor scalpul, și-mi spui tot ce-ți trece prin gând.
Lăsându-ne în voia sorții, am uitat ce zi mai este.

Trec clipe, trec luni, ne despart doar fantasme imaginare.
Ne încolțim în pământ, înecați în uitare.
Profane gesturi, parcă ne țin de foame….
Și lacome săruturi ne trezeau în noapte.

Speranța pierdută îngână ușor și sigur trecutul.
Fantasme, gesturi mărunte, peste hotare plăpânde.
Ne definesc pe noi, ca persoană, mai apoi ca pe un întreg.
Că bat pasul pe loc și as vrea să închei într-un epitet.
Dar ceasul ticăie cu jale, fiindcă sunt poet și mă descompun
La fiecare apus, că știu, poate mâine nu mai vine…