Final – o9noapte

Întuneric

iulie 23, 2016

Este atât de întuneric sau doar trebuie să deschid ochii?!
Mi-e teamă, de culorile ce-mi vor invada globul ocular,
Și de faptul că peste tot este viață și cineva… nu, hmm, lasă.
Probabil uit ceva sau fără să vreau omit,
Că sunt atâtea culori prin jur și eu mă simt de parcă am murit!

Am cristalinul umed, înghit în sec ca să nu plâng,
Atâtea fantasme în jur, natura-și schimbă forma.
Iar Rotus, scrie, jelește pe foi mai rău ca niciodată,
Toată forma asta nouă, nu face decât să mă deprime.
Fericire unde ești, mai știi cumva de mine?!

Realizez că nu am timp, să văd ce îmi lipsește,
Tre să culeg în fugă cu toate că nu mă mulțumește,
Sunt prea mult la sută apă și o mică parte pământ,
Dar într-un final, apa se vad duce și voi ajunge acasă.

În spatele șcenei

mai 16, 2016

A căzut cortina și-au rămas măștile pe scenă…
Nu știi unde să te uiți să recunoști pe cineva.
Sunt toți o apă și-un pământ, dar acum sunt măști.
Este doar o scenetă proastă, ce ține o viață…

Alerg în inversul acelor de ceas, dar în zadar,
Se înfig în venă și-mi sedează câmpul vizual,
Sprijinit de coastele unui calorifer, respir greu și apăsat,
Realizez că șceneta mea, se-apropie de final.

Oare sunt pierdut? Chiar, eu cine sunt?!
Sunt Rotus, sunt Laur sau sunt Ionuț?!
Asediat de întrebări, mă retrag în mine,
Trag cortina, și las măștile să vorbească.

însetat

decembrie 3, 2015

Gândurile tale plinde de păcat, mă atrag.
Gesturile imprudente, mă fac să te doresc mai tare.
Mă simt atât de însetat de tine, mai mult ca niciodată.
Să te torn în pahar și mai apoi să mă umplu cu tine.
Și să simt acea ambrozie mai mult ca niciodată!

Mâinile mele-s dornice să alerge pe tine.
Iar buzele mele sunt hipnotizate de gâtul tău.
Trupurile noastre, tânjesc să cadă-n păcat.
Dar zâmbetul tău mă amăgește mai tare.
Când apari și dispari în noaptea ce-a mare.

Amestecurile tale de priviri, mă fac să mă tem.
Dar pari atât de indolentă, mimezi afecțiunea….
Ești visul ce-l doresc odată cu înțelepciunea.
Nu faci decât să-mi amăgești simțirea.
Dar știu că într-un final, îmi vei satisface setea.

Cutremur în inima munților

octombrie 12, 2015

Plouă la deal din vârf până-n vale
Căci în inima munților cad sulițe
Tremură peștii în fluvii din izvor până-n mare
Și cad plasă capcanelor plantate de undițe.

Inima munților bate mai tare și scuipă noroi
În timp ce copacii se frâng sub privirea tăcută a nopții
Vântul suflă a dor și mângâie umerii munților goi
Și apoi se ascunde sub umbra albastră a morții.

Nimic n-are sens când nu vă dați seama
Că munții nu pot să îndure atâta durere
Nu strânge cureaua, dă jos catarama
Ca într-o zi vei găsi nu munți, ci o livadă de mere…

Și tot ce începe, evident se termină
Dar nu și munții. Ei sunt infiniți
Așa ca ia-mă de mână într-o zi senină
Să privim cerul albastru îndrăgostiți!

Și munții zâmbesc când sunt în corvoadă
Și prin frunzulițele pomilor găsesc vreun trofeu
Dar poate-ntr-o zi cu soarele pe verandă
Vei realiza că dita mai muntele eram defapt eu!