Pășind în pustiu

8-negru-ivoriuNici un telefon, prieten sau rețea de socializare nu mă mai putea salva atunci. Nu aveam semnal în acel colț de pustietate. Era primul semn de însingurare.  Inhalam tot felul de prafuri, dar nu prea aveam de ales deoarece respiratul era cam singurul lucru care mă menținea viu. Respiram atât de greu de parcă aș fi cărat bolovani cu plămânii. Nu știam unde mama naibii eram, de ce eram acolo și ce trebuia să fac. Nu eram obosit, nu mi-era foame, nu mi-era frig, frică, dor, somn, sau oricare alte stări ce caracterizează ființa umană. Parcă tot ce trebuia să simt, gândesc sau ating ajunsese în punctul în care îmi consumase toate resursele fizice și psihice și nu mai puteam înfăptui niciuna dintre aceste acțiuni. Furtuna din jur îmi bruia tot mai mult câmpul vizual, împiedicandu-mă să văd ce-mi rezerva orizontul. Ăsta era epicentrul pustietății care foarte ciudat nu era în mine, ci care îl vedeam în altcineva sau într-un loc necunoscut, era un sentiment pe care îl descopeream, dar fără să îl simt în vreun fel. Parcă intrasem în nefericirea unui om fericit.

Numai ca nu vedeam pe alții simțind la fel. Percepția lor despre pustiu era destul de limitată, de parcă nu fusese niciodată acolo. Dar au fost. Eu știu că ei au fost. Doar că le era frică să recunoască. Îl reneagau de fiecare dată când apărea în peisaj, fie într-o simplă discuție, abordare sau într-o temă la psihologie. Pentru ca îl urau și le era frică că ar putea pune stăpânire pe ei sau pe mințile lor slabe.

Unii dintre ei nu l-au cunoscut niciodată, pentru că toata viața lor a fost o iluzie, un joc de cărți. Unii nu l-au cunoscut pentru ca dețineau arme care îl țineau la distanță. Arme cum ar fi banii. Unii au apelat la iubirea platonică, alții au dat vina pe religie și au spus că pustiul, în toate formele lui, e doar un revers al imaginației noastre. Unii au fost prea ocupați ca să își dea seama că defapt trăiesc într-un pustiu mai negru decât abisurile unui somn adânc între 4 pereți de spital.

Niciunul nu avea dreptate. Pustiu poate fi găsit și în Piata Unirii la ora de vârf a oricărui oraș. Probabil eu sunt propriul meu pustiu din care scap mai mult sau mai puțin, mai câștigat sau mai puțin câștigat, mai viu sau mai puțin viu, vătămat sau nu, construindu-mi propria nebunie.

Exil

Mâna ta acum mă bate, când odată mă iubea.
Privirea ta mă reneagă, când odată mă căuta…
Nu vreau să mai știi de mine, refuz să-ți mai răspund.
Că în gândurile tale, nu sunt ceea ce spun.
Doar lasă-mi sufletul să plece, lasă-mă să îl ucid.
Nu-și merită soarta, nici eu nu-mi merit timpul irosit.
Doar calcă peadala și fugi spre furtună….
Că odată ce-ai ajuns, o să dai de vreme bună.
Lasă-n lumea mea durerea, lasă timpul să decidă.
Că lumea ta-i perfectă iar eu nu-mi mai am locul.
Cândva o să mă cauți și n-ai să mă găsești
Îți voi îndeplinii dorința să mă exilezi.
Că și-n lumea ta perfectă mă simt al nimănui.

Liniştea furtunii

E atâta linişte-n furtună se aud doar paşii meiunknown_by_sk1zzo-d5qjbw0

Grăbiţi pe un drum de piatră şi pământ

Şi la adăpostul pomilor aud greierii cum cântă

Că prin atâtea cărări doar mintea mea se uită

Şi prin picături de ploaie rămâne doar o foaie

La margine de câmp, descriu uimit pustiul ce se propagă

Stau întins pe-o vraiște de vreascuri și de paie

Ca o liniște ce devine stapână-ntr-o tornadă

Nu văd la orizont ce nu aud în apropiere

Simt doar un freamăt, o șoaptă, o mângaiere

Atunci când stejarii se aplecau să salute magia dimineții

ploaia învolburată mai scutura din nopțile tristeții!

Poezie scrisă în colaborare cu Hetealx

Niciodată singur

tumblr_mwmxazGz831r93ur4o1_1280

1.Oricât ţi-ar fi de greu                    2.şi-oricât ţi-ar fi de rău
tot s-ar găsi un frate                        tot s-ar găsi o soră
Să-ţi ia junghiul din coaste               când eşti bolanav la pat
şi să-l pună deoparte                       să-ţi dea câte-o fiolă

3.oricât ai fi de trist                         4.şi-oricât ai fi de tare
tot s-ar găsi o mamă                        tot s-ar găsi un tată
sa-ţi dea iubirea ei                           să te înveţe numai de bine
c-o boabă de alamă                         să nu renunţi vreodată

5.oricât ar fi de bine                       6.şi-oricât ai fi de rece
tot s-ar găsi un prieten                   tot s-ar găsi o fată
să-i fi în toate alături                       să te iubească cum furtuna
să-i dai zile senine                          iubeşte marea agitată

7.oricât ţi-ar fi de somn                  8.şi-oricat ai fi de singur
tot ar veni bunica                             bunicul e lângă tine
să-ţi zică o poveste                         cand eşti mic nu-ţi dai seama
şi să-ţi alunge frica                          dar creşti şi-l vei susţine

9.Deci ţine minte, căci acuma
O viaţă ai, găseşte măcar una
Se lasă seara, se-aşterne bruma
Cu ce te alegi din toate astea?
Să nu te-alegi cu spuma…!

Un poet pribeag

Poate că o să mor,când o să-mi fie timpulpribeag-in-lume

Sau am să mor când voi crede că-i de cuvință

Dar cât voi trăii,voi iubii, o singură ființă

Și o să vreau să mă gândesc,și o să vreau mai zâmbesc

Când totul se cutremură, parcă eu plutesc prin această lume

Lasă-mă te rog să cred,că am făcut destule fapte bune

Și să-mi cer iertarea ce-a sigură și dreaptă,Doamne, iartă-mă!

Că știu că nu mai vrei,știu că Tu nu m-ai uitat

Dar mă simt un suflet destul de pribeag,un om destul de rătăcit

Și cu tot cu trup, în poezii m-am adâncit,în poezii mă-nneclarge

Lasă-mă te rog iubire,din viață ca să plec,sau măcar să încerc

Că sunt un poet,ce se învârte în cerc,un poet ce-s renegat

Că o mulțime-n treagă,cu pietre după mine au dat

Și atunci când vine seara,eu să plec pierdut pe mare

Să o ascult când pleacă la culcare,să o ascult cum plânge de durere

Că-i furtună-n larg și valurile-i geme,și largu-i este întristat

De când eu de lângă ea, blestemând am plecat,de când de ea am uitat.