Nu. Nu sta acolo decât atunci când e nevoie. Deşi dacă stau şi mă gândesc, poate fiecare dacă nu om, atunci adolescent şi-a petrecut o zi mai nereuşită în faţa unui geam, făcând nimic, doar privind în jur, mai mult sau mai puţin perpendicular pe orizont. Dar paralel în gânduri. Da, paralel, adică nu era vraişte în capul lui: ştia una şi bună! Şi doar la aia se gândea de când a început ziua şi până şi-a găsit refugiul în faţa geamului camerei lui. Timpul trecea mai încet atunci când se uita la toţi trecătorii care mergeau în toate direcţiile fără să le ştie scopul din cauza căruia se grăbesc sau locul în care vor să ajungă. Nici măcar nu conta. Vedea şi atât. În jur era linişte. Poate exact ce avea nevoie sa se calmeze.

Sau poate am aberat eu prea mult şi lumea se uită pe geam când moare de plictiseală. Prostii, există internet, există prieteni, există mult prea multe ca să apelezi la astfel de metode. Asta făceam eu prin anii 2000, când nu exista ce există azi. Eram doar un puştan pe-atunci. Dar 2000 nu = 2012. Deci, te văd la geam că stai şi priveşti în gol, clar că nu eşti în apele tale. Şi-atunci „am să te iau de urechi” să te aduc în pat şi să discutăm despre fiecare obstacol pe care l-ai întâmpinat şi despre cel care ţi-a pus cele mai multe probleme. Doar arată-te, de după perdeaua cafenie ce acoperă fereastra şi nu lasă lumina să intre. Deschide geamul şi strigă, căci eu voi fi mereu în stradă gata să-ţi sar în ajutor. Caci eu sunt cel care îţi va bate cu zâmbete la uşa ta!