Te-am cunoscut într-o gară. Erai un călător rătăcit, confuz și străin de locul în care te aflai, ca și mine de altfel. Căutai scopul vieții în spațiu și timp, ca și mine de altfel. Erai tristă și fericită în același timp, după o adolescență devorată de prieteni, iubiri neîmplinite și vise care se stingeau prea devreme. Parcă mă priveam în oglindă.

Acolo ți-am cunoscut părul lung, castaniu, pe care abia mă sileam sa nu îl mângâi atunci când aveam impresia că te îmbrățișez. Pentru mine asta însemna totul! În același loc îți cunoscusem ochii căprui, ca de pui de căprioara care ieșise să zburde în singurătate. Cu fiecare clipit al genelor dădeai impresia că ascundeai câte un mister, iar asta ma punea pe gânduri și mă înnebunea în același timp. Habar nu aveam ce înălțime ai pentru ca stăteai jos pe o bancă și nici măcar nu știam la ce înălțime să mă ridic să fac față așteptărilor tale. Atunci am preferat să fiu eu însumi și să-mi încerc norocul.

Mi-am zis în acel scurt moment în care visam cu ochii deschiși că dacă aș mai fi trecut prin încă 20 de gări ca aceasta, tot n-aș mai fi întâlnit o căprioară care să-mi metamorfozeze ideile și sentimentele în 6 limbi moarte total diferite, ca mai apoi să le traducă în limba română direct la transcrierea pe hârtie… Și în acel scurt moment de descătușare de realitate am realizat că tu deja dispăruseși sub infinitul liniilor de cale ferată metalice…Și-atunci am pornit după tine fără să știu ce mă așteaptă, cine ești, sau încotro te îndrepți și de ce…Eram dispus să merg până la capăt să te regăsesc și să-ți văd din nou chipul senin, ascuns sub fusta albă a unui zâmbet fermecător…