Automutilat
Mi-am amputat membrele sufletești,
Să nu mai simt nimic…
Mi-am cusut ochii să nu mai văd ce se petrece.
Și m-am refugiat în ace să pot să mai stau viu.
Când ura prinde rădăcini în mine,
Iar eu mă lupt, dar nu știu cu cine….
Mi-am zidit camera scorojită de atâta vreme
Fără ferestre, fără ușă, m-am zidit și eu.
Ferit de toată lumea, toți sunt de fațadă.
O avalanșă de oameni peste suflete bune…
Ce rost are să mai explic…
Ce rost are să-i privesc?! Când în mine crește ură.
Aș începe să îți mulțumesc apoi să îmi cer scuze.
De ce să te jignesc, când timpul nu-mi ajunge?!
Nu te disprețuiesc, îmi pierd răbdarea să explic.
Și sunt atât de obosit, vreau decât să pot să dorm.
Să pot să mă ascund de voi, de mine, de toți!

