Drumurile vieţii
martie 9, 2014
Se lasă întunericul peste biserica lui pustie. 
Când în fiecare seară,doar vântul îl aşteaptă
Să înceapă să rostească măcar o rugăciune
Că oamenii de pe stradă,sunt departe de credinţă
Şi crede că viaţa este o grea sentinţă,pentru fiecare fiinţă
Că totul se stinge precum o lanternă,fără să ai habar
Când zorile dispar,eu uşor încep să apar,
Şi mă vezi precum o cană goală,dar eşti prea orb
Că te-ai îndepărtat mult de credinţă, dar încă vezi drumul
Că nu eşti aşa înnecat de fumul,ce îţi iese din ţigară
Lasă jos carafa cu vin,unde acolo crezi că îţi zace tristeţea
Că omul este mult prea orb, îşi face singur dreptatea,
Când mâna ridică,spranţa-şi curmă calea şi pleacă,
De pe aceste tărâmuri mult prea aride.
o9noapte 