Am zâmbetul ruginit de-atâta ploaie,
Merg pe un drum plin de mocirlă, dar totuşi nu las urme.
Rătăcesc prin emisfere, sunt în delir ca o corabie.
Am gândurile şifonate, vreau o maşină de calcat cămăşi de mătase,
Gândurile-mi sunt catifelate, doar eu sunt atât de aspru.
Oare să mai sper că mă poate scăpa medicina?

Se aşteaptă să cad, dar eu mă joc pe marginea stâncii.
Privesc golul infinit şi mă simt bolnav de holeră!
Şi nu , nu sunt pe moarte, nu ştiu acest sentiment.
Ciudat îl simt aproape, dar nu are rost să mă pripesc….

Aruncă cu tot ce prinzi la mână, simte-te bine, râzi cât poţi.
Nu îmi pasă de farfurii de porţelan sau de ceşti cu diamante….
Fă tot ce vrei să te simţi bine, la sfârşitul zilei ăsteia blestemate plec.
Singurătate, gata, te reneg, dar totuşi vreau să mă ierţi.
Îţi întorc spatele, dar nu pot să te înţeleg.

Sunt prea abstract în lumea asta, nu mă înţelege nimeni!
Am obosit să scriu pe foi, vreau ca să scriu pe trupuri.
Să venerez frumosul, ce-mi face trupul să tresare.
Să simt mirosul fin de damă, într-o cameră ciudată.
Amândoi să ne dezgolim de trupuri şi să ne completăm sufleşte.