Așa…

Aștept încă să împlinesc 20 și ceva de primăveriblog

Oricum mi-am dat viața la schimb pe câteva țigări și beri

E singurul lucru pe care-l am. O viață.

Oricum nu-mi pasă. Nu mi-a păsat niciodată

N-are importanță…

N-am nevoie de pastile să pot s-aștept următoarea eră

Am nevoie de-o femeie, să nu se schimbe

Sa nu fie mereu așa efemeră ca vremea, ci să-și păstreze același gust precum berea

C-am construit piramida asta numita „eu” cu dalta și ciocanu’

Ce se va întâmpla cu ea vor prevesti Biblia și Coranul

Pentru că sunt dotat cu intelectul necesar să pot să supraviețuiesc

Am o tărie de caracter pe care înca mi-o construiesc

Aceeași tărie cu care mă-mbătam ușor seara

Că dacă n-ar fi fost așa m-aș arunca de pe cascada Niagara

E tot ce-am vrut să știu. Eu cum aș vrea să fiu?

E tot ce sunt acum și ce voi fi mai târziu…

E tot ceea ce  zic în doua rânduri și 7 cuvinte

Trecutul ma distruge și mi s-a-ntipărit în minte…!

Sentiment de dor

Să fie ăsta un rezultat al singurătăţii? Dacă stau şi mă gândesc…da, ăsta este, este o răbufnire a sufletului meu aflat în agonie căci astfel nu îmi pot explica de unde vine acest dor cumplit de unele clipe de fericire din viaţa mea de om de rând…nu nu! Nu are cum să fie asa şi mai beau încă un pahar de vin şi încep iar delirările în mintea mea. Sincer, cum se face că fix atunci când cred că îmi este mai bine şi cred că am scăpat brusc mă lovesc de un zid nevăzut şi toate amintirile apar iar şi iar şi iar, parcă ar fi un cerc închis din-adins de cineva, cineva care îmi vrea răul? Cui să-i fi greşit eu aşa de mult, chiar nu îmi pot imagina, cred că am greşit mult destinului meu…că l-am insultat?
Da, încep să cred că destinul este de vina, dar nici pe el nu pot da vina pentru că el este modificat de mine. Tind să cred ca este un joc al minţii în care eu m-am ratacit şi nu gasesc ieşirea din acest labirint sanctificat, pe orice drum din el apuc, văd câte un tablou din viaţa mea, ba cu bune ba cu rele ba cu amândouă la un loc. Poate că defectul meu este orgoliul? Da, ăsta este cel mai mare defect pe care mi-l asum, pentru că îmi doresc perfecţiunea în viaţa mea pe care nu o pot atinge la cote maxime niciodată.
Tot peticesc la mine, dar simt şi eu că nu mai ţine şi trebuie să apuc pe un alt drum. Un alt drum unde? Căci peste tot este întuneric şi asta este o teama de a mea de mic, frica de întuneric. Dar gata, ştiu cum să fac, îmi continui ideeile pe acel drum întunecat. Sunt convins că pe acel drum, undeva lumina se va vedea din departare şi mă va face să alerg spre ea. Cam asta este sentimentul meu şi poate al multora de „dor” de cineva…din păcate aşa cred că va fi mereu şi eu nu voi putea să fac nimic, deoarece sunt mutat de soartă exact ca o piesă de sah care încearcă să dea lovitura decisivă vieţii mele cât mai curând, dar eu nu cedez şi o ajut să câştige acest joc sau măcar să menţin remiza până când voi fi pregatit să închei şi să ies victorios din acest labirint prea ciudat…