Două părţi total diferite, dar de cele mai multe ori ele se întâlnesc şi ajung la un numitor comun. Oare aşa să fie? De cele mai multe ori adevarul doare şi ce facem ? Zicem adevărul persoanelor iubite şi să ştim că se vor supăra? Sau să zicem o minciună chiar dacă aceasta are picioare scurte şi va ieşi repede la iveală? Da…cred ca este mai bine. Adevărat este că doare când şti că eşti minţit, dar totuşi cei dragi îţi ascund asta.

Dar de ce ne supară adevarul? De ce ne ascundem aşa de mult de el? Totuşi cred că ne ascundem de adevăr deoarece nu ne place să ni se zică FIX în faţă de defectele noastre. Minţit. hmmm un cuvânt care deja îmi aduce zâmbetul pe faţă, pentru mine adevăr sau minciună este un adevarat „nimic”. Pur şi simplu nu îmi pasă dacă sunt minţit sau dacă mi se zice adevărul. Pentru că ştiu că şi adevărul şi minciuna se pot modela dupa fiecare persoană şi este un mare ….Deja încep să mă enervez când îmi aduc aminte de toate minciunile auzite. Dar noi (şi când zic noi mă refer la toţi cei care veţi citi acest post) şi noi am minţit de multe ori, dar am minţit cu un scop, am minţit să ne ascundem sentimentele şi acum regretăm, am minţit ca nu ne pasă, dar totuşi ne pasă de acea persoana si iar regretăm, am mintit ca nu am spus adevarul! Da! Dar asta doar ca să protejăm acea persoană pentru că adevărul ar fi dus la un adevărat dezastru pentru noi.

Dar totuşi, minciuna a avut picioare foarte scurte, adevărul a ieşit la iveala şi .. din prea mult orgoliu refuzăm să acceptăm asta, refuzăm să acceptăm că am fost minţiţi pentru binele nostru. Dar cel mai mult mă deranjează că nu sunt/suntem minţiţi în faţă „real life” mă refer, ci suntem minţiţi pe Facebook, marea tâmpenie care circula pe internet pe lângă multe altele, sau printr-un sms tot pe un ecran cibernetic. Deci în viziunea mea minciuna şi adevărul se contopesc ca yin şi yang care chiar asta este, binele şi răul sub un alt context. Aşa că…asta este viaţa: un adevăr dar şi o minciună în acelaşi timp.