Enigma

tumblr_no1ozbc3z51rbcubso3_1280Văd enigma-n port, veghează-n depărtare
E neagră, întunecată și udă la picioare
Marea se dă peste cap să-și arunce valurile peste hotare
Pe care enigma le trasează sub stele plutitoare

„Sugrumă-mă în spume mare, ca să știm cu toții
Caci daca tu esti inima Terrei eu sunt aripa nopții”
„Greșit! Eu sunt enigma Terrei, întreabă cașaloții
Ce e-n adâncul meu nu știe nimeni, de-asta mă-nțeleg cu morții”

Si-atunci parfumul lor se contopise deasupra Terrei
Si acoperea găuri din stratul de ozon să prelungească vremea erei
Căci era contemporană era bătrână si plină de temeri
Căci urmatoarea eră se va naște bolnavă și fără semeni!

Sunt treaz, dar încă mai visez…

largeTe-am cunoscut într-o gară. Erai un călător rătăcit, confuz și străin de locul în care te aflai, ca și mine de altfel. Căutai scopul vieții în spațiu și timp, ca și mine de altfel. Erai tristă și fericită în același timp, după o adolescență devorată de prieteni, iubiri neîmplinite și vise care se stingeau prea devreme. Parcă mă priveam în oglindă.

Acolo ți-am cunoscut părul lung, castaniu, pe care abia mă sileam sa nu îl mângâi atunci când aveam impresia că te îmbrățișez. Pentru mine asta însemna totul! În același loc îți cunoscusem ochii căprui, ca de pui de căprioara care ieșise să zburde în singurătate. Cu fiecare clipit al genelor dădeai impresia că ascundeai câte un mister, iar asta ma punea pe gânduri și mă înnebunea în același timp. Habar nu aveam ce înălțime ai pentru ca stăteai jos pe o bancă și nici măcar nu știam la ce înălțime să mă ridic să fac față așteptărilor tale. Atunci am preferat să fiu eu însumi și să-mi încerc norocul.

Mi-am zis în acel scurt moment în care visam cu ochii deschiși că dacă aș mai fi trecut prin încă 20 de gări ca aceasta, tot n-aș mai fi întâlnit o căprioară care să-mi metamorfozeze ideile și sentimentele în 6 limbi moarte total diferite, ca mai apoi să le traducă în limba română direct la transcrierea pe hârtie… Și în acel scurt moment de descătușare de realitate am realizat că tu deja dispăruseși sub infinitul liniilor de cale ferată metalice…Și-atunci am pornit după tine fără să știu ce mă așteaptă, cine ești, sau încotro te îndrepți și de ce…Eram dispus să merg până la capăt să te regăsesc și să-ți văd din nou chipul senin, ascuns sub fusta albă a unui zâmbet fermecător…

Rombul

tumblr_mzltnuZX3P1rpowflo1_500Auzeam ticăitul timpului trecând atâât de încet în mintea mea încât noaptea devenea atunci un fel de lumină difuză ce încerca să se strecoare printre ultimele picături de ploaie ce aveau să cadă din înaltul cerului. Acel roșu aprins care mi-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna nu reușea să deslușească taina pe care eu încercam să mi-o ascund într-un subconștient zvârcolit de amintiri pătate cu chipuri uitate… Gustul dulceag al apei pe care o sorbeam dintr-un pahar de sticlă îmi dădea impresia că totul are un sens fals și că nimic din ce am simțit până acum nu a fost real. Mi-aduceam aminte de replici din filme, rânduri din poezii, cugetări ale bătrânilor înțelepți de pe strada mea. Încercam să-mi caut o melodie să-mi anime starea, dar am sfârșit prin a-mi mai aprinde încă o țigară. Ce învățasem eu până atunci? Că lucrurile cele mai de preț sunt chiar în fața noastră, la scara blocului, la taraba pe lângă care trecem în fiecare zi fără sa-i dăm atenție, la alimentara de la colț sau pe banca din parc, chiar lângă fântână. Era nevoie de mine în fiecare colțișor să fiu martor la schimbarea unui singur om, un singur om ce avea să-și dea seama că e nevoie de mai mult de o bucata de plastic dreptunghiulară și netedă ca să convingă lumea de toate aceste lucruri.
Era nevoie de oameni în general, transformați în androizi programați să asculte ce aveam să le zic.
Omul e un android, dar scăpat de sub control poate de însuși cel care l-a creat. Omul.
Când am pus punct pe foaie, era doar un punct și atât. Mic, încât nimeni nu a reușit să-l vadă. Plecai
dintr-un colt, treceai pe următorul rând, după care urmai cursul firesc până îți dădeai seama că ai
mai trecut odată pe-acolo.  Bine-nțeles, alții încearcă să trișeze și sar pasaje importante din viața lor, dând uitării  marile realizări de care nici măcar nu sunt conștienți că le-au înfăptuit.

Într-una din nopţi…

tumblr_mvsuhsM7861r1vfbso1_500Drumul până la alimentară pentru mine e o aventură. Totul începe cu primul pas la ieşirea din bloc pe aleile înguste ale nopţii învăluite de o beznă groasă. Fără felinare, fără lumini strălucitoare, fără prea mulţi oameni în jur. Aud sunete în aer, aud voci, aud strigăte, aud ropote, dar cu toate acestea reuşesc să-mi găsesc propria linişte. Nimic nu îmi doresc mai mult decât să ajung la capătul potecii unde îmi pot lua o pâine proaspătă, rumenă şi caldă de la Nea Mitică, vânzătorul.

Mă întorc înapoi în bârlogul de unde ieşisem anterior, dar mai poposesc 5 minute la o ţigară de vorbă cu luna. Tenta rozalie a cerului şi norii tot mai rarefiaţi îmi permiteau să o privesc în toată splendoarea ei. Împrăştia lumina în marea împărăţie a locului, dar în acelaşi timp accentua stratul gros de aer poluat ce forma un smog deasupra oraşului. Încercam să îmi dau seama ce putea să îmi scornească mintea, cu toate aceste lucruri ce se întâmplau în acelaşi timp în jurul meu. Umbre treceau pe lângă mine, prin mine, fără să mă observe, de parcă nici nu eram acolo. De parcă nici nu existam stând pe acea scară, fumând o ţigară…

Deci unde eram până la urma? Visam? Nuuu, eram complet treaz, afară, înfruntând de unul singur frigul de decemvrie, cu o pâine în mână, o ţigară în gură, o lună pe cer care nu înceta să se mai holbeze la oraşul ăsta atât de pustiu şi o idee în minte. Totul s-a aşternut acum într-un pat de carton, pe o saltea de linii drepte, învelite de foile mânjite de cerneala veche dintr-o călimară găsită în spatele dulapului din camera mea, ce descriu perfect o scenă din filmul vieţii atunci când intervine propria conştiinţă…

Descompus Defragmentat Denivelat

De atâta timp, eu stau la marginetumblr_mmfgiiFzYT1raay8eo1_1280
De câmpie şi de luncă, cu iarba asta crudă
Şi scriu pe un colţ de frunză ruptă
Ce a căzut înainte să plouă
şi ce a căzut după…
Scuzaţi-mă că am rămas râzând
Că pe aşa vreme, totul pare plăpând
Sub ochii mei, până şi pomii cad arzând
Speriaţi de îngerii ridicaţi la cer
Plecati sus, sus de tot
Lăsând în urma lor un mare mister…
E tulburător, să te auzi cum tu singur rămâi
Tu cu al tau ecou înconjurat doar de lămâi
Ah ce mai răsună bietul glăscior al meu
Printre stânci şi pietricele
Singurul jucător, faultat în careu!
Asaltat de gânduri şi de idei lovit
Să mor şi să mă nasc din nou
Eu m-am obişnuit
Trezit din realitate, eu am mereu dreptate
Murit-am înecat în vise de-atâta singurătate…

Poezie scrisă în colaborare cu Hetealx