Zăpada ce se desprindea de pe acoperişurile blocurilor şi de pe burlanele caselor în mii şi mii de picături minuscule, dădea impresia unei ploi tropicale reci, anoste, care nu mai contenea să se oprească.

Prin geamul închis al încăperii, puternicul huruit al motoarelor de camioane se încăpăţâna să-mi înfunde urechile cu un zgomot asurzitor. Tot acel gaz toxic ce îl emanau se topea mai tare şi mai tare cu fiecare metru ce urca înspre inima văzduhului, de parcă lumea avea cancer, iar Pământul încerca să lupte cu aceasta boală mizeră.

Mi-am ridicat privirea spre cer, dornic de o distanţare de tot ce-mi era aproape. Nu voiam să am senzaţia că am trăit până atunci într-un borcan de sticlă, şi în fiecare dimineaţă, să văd prin geamul gros, înrămat în plastic, lumea, în toată nebunia ei.