Atâtea răsărituri și-au pus amprenta prost…
Că marea asta-i agitată, ar mătura cu mine pe jos.
Îi înțeleg durerea, dar nu pot să o scriu…
Nu am destule pagini și nici cuvinte ca să o descriu.
În jur aceași stare ciudată, un aer la fel de cald,
Lumina se ascunde, întunericul ușor își face loc…
Nici nu-i ceea ce pare, dar te rog, dă-mi un foc.
Să-aprind tot ce mă înconjoară, nimic nu există.
Sunt doar eu, privind într-o oglindă.
Timpul şi-a pierdut răbdarea, probabil şi noi.
Cădem printre ruinele propriilor noaste vise,
Avem cioburi în tălpi dar continuăm să ne depărtăm,
Mâinile noastre şi-au uitat scopul şi-au început să lovească…..
Iar timpul, timpul râde iară peste noi.
Cu ce-am greşit de soarta schimbă zilnic cartea?!
Că banul îmi ghidează soarta, că banul face totul să se mişte…
Globul ocular sclipeşte în zâmbetul ştirb al sorţii, iar noi cădem.
Sunt confuz, pierdut, unde-mi este calea?
Cineva poate să-mi răspundă şi mie?!
Confuzia creată mă face să disper, că nu văd nimic în jur,
Ruine ce fumegă mă fac din când în când să sper,
Că de undeva apari şi-mi ştergi funinginea din suflet.
Sau să întorci clepsidra să faci totul cum a fost cândva…
Mi-am tatuat pe braţe durerea, scrisă în fel şi chip,
Apoi langă ea am aşeazat două aripi să-i dau şansa să plece,
Şi mai jos am desenat o uşă deschisă să ştie unde să vină,
Dar ea nici nu pleacă dar nici nu rămâne, este indecisă….
Şi îmi lasă pe trup, fel şi fel de semne….
Probabil astrele fug cumva de mine sau doar mi-se pare,
Că privesc un cer înstelat dar nu lafel de mare.
Simt doar durerea mării, ce mă zguduie cu fiecare val,
Şi aşa am încetat să sper la o zi mai bună…
Vorbesc atât de sec şi fără de cuvinte,
Probabil m-am pierdut pe undeva prin decor,
Că stau seara prind lumea de sus dintr-un balcon….
Şi încerc să-mi dau seama, ce am facut greşit,
Că probabil am totul, dar nu merit nimic.
Lăsând timpul liber nu mi-am dat seama de greșeală.
Alerg după el în fiecare seară cu ochii plin de lacrimi.
Dau la o parte sentimente ce le credeam inerte.
Scutur pomii de frunze s-acopăr atâtea regrete.
Și tânjesc după ploaie să-mi pot spăla gândurile.
Am pus de-oparte bune și rele, vrute și nevrute.
Calculcam fiecare mișcare și mai apoi tăcere.
Ascultam din departare cum se scurg lacrimile mele….
În liniștea sublimă rămâneam hipnotizat de singurătate.
Că o simțeam aproape în ficare noapte….
Vroiam să conserv timpul să-l savurez mai târziu.
Neștiind că trece clipa, neștiutor am clipt….
Și fărâme de sentimente au devenit nimic.
Și-am rămas cu gustul amar al timpului irosit.
Ascultă cum cade roua însângerată.
E prea devreme ca cineva să o audă și să o ridice.
Nici păsări nu-s pe cer și nici oameni pe străzi
Doar vreme plânge prin ploaie și ger.
Și transformă totul din jur în haos.
Ne-am lăsat duși de amintiri și-acum suntem rătăciți.
Dar drumul ăsta josnic tu sigur nu îl știi….
Și-n brațele ei reci, în nopți ursuze m-am refugiat.
Nu știam ce e cu mine, nu știam nimic defapt.
Și am uitat culoarea zâmbetului tău..
Și-afară vremea plânge, ascultă cum pică.
Durerea nu-i trupească, dar doare la o adică.
Și sentimentele noastre în două se despică.
o9noapte 