Eu chiar simt buăi! Trag de mine, mă descompun și mă așez aici pe foaie în fața ta, oricine ai fi tu. Sunt special în felul meu, sunt deosebit, oamenii mă fac să mă simt în acest mod. Și tot acești oameni, unii dintre ei sunt chiar prietenii mei, membrii ai familiei etc. Sunt ai mei și asta îi face pe ei speciali și deosebiți în întreagă lor ființă.

Fac pe șmecherul mereu, dar asta nu contează prea mult. Important e să vadă ce e mai bun în mine, să fie capabili să guste din adevăratele mele calități, să-mi muște din personalitate așa cum un lup flămând ar mușca din coasta unei căprioare abia prinse în ghiarele sale. Eu, în carne și oase, sunt defapt o adunătură de biluțe de polistiren care mă izolează de restul lumii cu care intru în contact. Țin căldura înăuntru și o împart doar cu cel care e suficient de bun încât să-mi spargă barierele mintale și sufletești într-un mod cu totul aparte.

Cu toții sunt diferiți, dar nu cu toții sunt unici, o zicea cândva un mare artist. Nu am dogme morale bine întemeiate după care să mă ghidez, dar știu să îmi ascult inima și fac ceea ce simt întotdeauna. Câteodată, sentimentele îmi scapă de sub control și mă pierd printre emoții, altă data, aceleași sentimente prind rădăcini puternice și se înrădăcinează adânc în pământul subconștientului meu și acolo rămân pentru totdeauna. La moment de cumpănă, fac ceea ce știu mai bine să fac. Scriu

Nu știu, nu pot, vreau, dar acum n-am cum să spun ceea ce simt în scris. De ce? Pentru că e ceva aparte, ceva care simt doar eu și nimeni altcineva nu știe nimic. Știu, sunt un ciudat melancolic și poate prea îndrăgostit de pixul ăsta care nu își mai termină pasta, forțându-mă să mai spun 2-3 cuvinte despre stările de moment. Tremur. Of… de ce? Ciudat, n-am mai tremurat de când eram mic și făceam injecții la cabinetul medical, în clasa a IV-a.

Tu, nu te teme. Nu sunt așa și în realitate, atât de…scriitor. Poate, dar uneori, când se impune acest lucru, dar știu totuși să-mi țin capul bine pe umeri, nelăsându-l să plutească aiurea pe la cine știe ce altitudini, dincolo de nori. Sunt responsabil și stăpân pe mine în toate situațiile pe care le întâlnesc. Zâmbetul constituie cea mai de preț coroană a atitudinii mele cu care mă afișez în lume. Optimismul transmis are puterea de a vindeca multe boli sufletești.

Transmite stări de bine și asta este cel mai de preț lucru pe care îl am acum. Nu-mi păsa de mulți, pentru că în general lumea nu mă place, deși pot adopta diferite stări în diferite situații. Pot fi liniștit, copilăros, nebun, petrecăreț, mătur, sufletist și multe alte feluri pe care nu mai are rost să le înșir pentru că o fac degeaba. De asta n-am nici așa mulți prieteni, și nu-mi explic de ce mai exact. Ba chiar mai mult, pot afirma că, în afara familiei, blogul îmi constituie un umăr solid pe care pot să-mi întind capul la nevoie.

Blogul este oglina în care mă uit în fiecare zi și-mi zic: „dă-i bă în pula mea, sunt blindat și pot” sau „o să fie bine bă, știu eu că pot și e suficient!”. Eu, simplul eu, eu și atât. Totul se va risipi într-un sfârșit, fără ca măcar să-mi pot împărtăși toate necazurile vieții mele cu un om, care să-mi fie alături la bine și la greu. „Și știu…că-mi vei fi mireasă…”. Văd nunta asta: atâta veselie, atâta voie bună și un oarecare eu. Un eu care se bucură că face parte din acest peisaj mioritic, printre frații lui români, români autentici, oameni simpli, locuri noi. Acasă domle.

Și-atunci eu își zice „Genial!” Dar lucrul de care eu s-ar bucura și mai tare ar fi faptul ca măcar cineva i-ar fi citit cam tot ce a simțit el în această seară și l-ar fi înțeles măcar parțial, fără ca eu să fie nevoit să dea explicații, nici să lase loc de zeci și zeci de interpretări care mai de care mai suspecte și aiurite. Eu a pus suflet în fiecare virguliță atent selectată și așezată pe foaie, printre cuvintele care îi necesitau prezența. Eu vă mulțumește și vă invită la o vorbă bună și o îmbrățișare din partea eu-ului eu-ului (lui) interior.