Beau dintr-o cafea amară și rece înaintea răsăritului. A plouat azi, mult… dar a fost și soare. Un soare cu dinții cariați de apa de ploaie care picura otravă peste gingiile măriei sale.

O lumină lăsată aprinsă de vreun dobitoc al zonei îmi perturbă liniștea vizuală. Spectrul ei luminos străpunge geamul minții mele și îmi pătrunde pe creier ca un doctor care efectuează o operație pe cord deschis. Mintea mea e o casă abandonată, bântuită de 17 000 de gânduri abstracte. Și totuși nu-mi găsesc liniștea… Din primăverile mele vesele am rămas cu un buchet de ghiocei ofiliți într-un borcan cu apă prăfuită și uscată, semn că timpul trece peste noi și ne dă uitării.

Mi-am zis că visul meu e să fiu un gardian al timpului, iar când fraieru’ va trece pe strada mea îl voi pune sa oprească pe roșu la semafor. De-mi va reproșa faptul că el e smecher și trece cum vrea și când vrea, îi voi zice „STOP!”. „Nu te las să treci fraiere, uite-așa! De-al dracu și de ambițios.” De ce? Pentru că să devii om în timp, e greu. Dar să devii artist, e și mai greu.