Astăzi deja simt că durerea îmi ia mințile, deja mă simt ca o pasăre cu aripi sănătoase dar care nu știe să zboare. De atâta timp, cancerul ăsta macină fiecare părticică din mine. E atât de târziu și eu stau în pat și scriu aceste rânduri. Au trecut zile și mai apoi luni și eu nu conștientizam gravitatea situație, rămăsesm optimis,până când și la trei pași făcuți plămânii mei parcă se scuturau de rugină și-mi înfundau căile respiratorii. Credeam că e gripă sau din cauză la curent ceva… Mă trezesc într-un pat și lumini albe-mi străpungeau ochii. Leșinasem dar cauza nu o știam, am aflat-o la trei ore după, când un medic vine și-mi spune că să nu mă sperii că voi fii bine ,doar trebuie să fac analiezele și multe teste pentru că un plămân de al meu este bolnav și că trebuie tratat. Am înțeles că era vorba de cancer, și cu glasul tremurând l-am întrebat gradul lui de avansare și mi-a răspuns că destul de mare.  Nu am vrut să accept adevărul și m-am comportat normal dar mă simțeam prizonier în propriul meu trup, durerea sufletească era imensă. Am refuzat să renunț la sport și-am continuat așa, toată chestia asta ma ținut o săptămână ca după aceea corpul meu să înceapă și el o lupă, o luptă interioară care lăsa urme la exterior tot mai adânci. Chimioterapia devenise o parte din viața mea, în fiecare joi și vineri eu eram acolo, pe scaunul unde o asistentă venea îmi zâmbea și îmi spunea că va trece, până când într-o zi am întrebat-o cât timp mai am dar vroieam să fie sinceră. Din privirea ei parcă mi-a spus că nu mult și mai apoi să îmi spună că e o chestiune de timp până când voi simți propriul corp o povară. Mi-a spus că părul îmi va cădea treptat. La o săptămână mă trezisem mult prea devreme, ridicându-mă din pat văd ceva negru .. mă uit mai atent  era păr deja începuse să cadă. Nu am suportat chinul ăsta, am pus mâna pe mașina de tuns singur. Toți au rămas șocați dar eu deja eram traumatizat. Au urmat luni întregi de dureri și-am ales să ies din viețile tuturor, mila lor față de mine mă facea mult mai neputincios, seara durerile erau insuportabile și refuzam să urlu de durere pentru a nu o trezii pe mama. Lângă pat aveam o bucată mare de mobilă și cu mâna stângă,strângeam până când durerea trecea.  Am devenit exact ce îmi era frică, un om viu dar care murea pe zi ce trece. Plămânii au devenit niște bucăți de piatră îi simt în mine cu hârâie defiecare dată când respir. Îmi e dor de gustul aerului să îl simt cum îmi trece prin nări iar apoi în plămâni, dar am uitat pietrele nu respiră. Să mai scriu .. deja ar fi o dramă, știu că am greșeli gramaticale nu stau să corectez pentru că nu o să pot.