Mi-a şoptit uşor pe stradă, că se-apropie să plece…
Nu am înţeles de-atâta vânt şi am continuat să merg,
A tot trecut ceva de-atunci şi tot tăcea din zi în zi…
Din când în când ofta, nu ştiam ce se petrece,
Printre câteva suspine mi-a spus că ar vrea să plece…
Dar eram mult prea confuz şi am zis că trece…..
Şi-am continuat să mai trăiesc, o vedeam cum tace.
Avea o tăcere apăsătoare, cumva mă amuţea şi pe mine.
Şi din tăcerea ei mi-a spus la oră fixă, că ar vrea să plece,
Eram prea ocupat să mai trăiesc şi i-am spus că trece.
O tot priveam de săptămâni, îmi lăsa bagaje-n cale, dar nu ştiam ce se petrece,
Stătea la masă şi fuma, eu ocoleam bagaje,
Printre fumuri mi-a vorbit că o să plece…

M-am oprit în loc, şimţeam că timpul a tăcut, a auzit bine şi el,
Am tras un scaun şi tăcut o priveam pierdut,
Am realizat că din atâtea şoapte, a venit ziua să plece.
Eram confuz, eram speriat, casa şi-a schimbat parfumul.
Bagajul ei mă înjura iar inima ei mă blestema de zori.
Am cuprins-o strâns în braţe şi mi-am cerut iertare,
Printre lacrimi şi regret i-am spus ca să mai stea…
Am adormit îmbrăţişaţi, am adormit adânc,
Şi m-am trezit prea fericit învelit în amărăciune.
Pe noptieră mă aştepta un bilet tăcut,
În şoaptă mi-a scris că-i pare rău, dar a plecat….