Te simțeam în urma mea, ca pe o a doua umbră.
Îmi copiai mișcările și-mi clonai lacrimile.
Ne știam de-atâta vreme, dar refuzam să ne vorbim.
Știam prea bine, eram conștienți că o să vină și această clipă.
Când ne răzbunăm pe noi, pentru această risipă de timp.
În care am refuzat să ne vorbim și să ne cunoaștem.

Sinceritatea ta era crudă, iar sufletul meu prea copt.
Refuzam spusele tale, nu voiam să le țin minte.
Dar uite, că acum, toate par că își au rostul, sau poate e o greșeală.
Poate soarta a greșit persoana, poate Dumnezeu mă iartă.
C-am căzut pradă gândurilor, ce nu-mi definesc ființa.

E trist, plâng mai mult ca niciodată, refuz să cred că ăsta-s eu.
Atâta amar de vreme, am suferit în mine.
Și-acum?! Mor, fără ca  măcar cuiva să-i pese, mor așa pustiu.
Ai venit devreme, domnă, sau poate-i prea târziu.
Ce-i drept, ai venit, ai venit mai devreme să știu ce se întâmplă.
Dar ai rămas tăcută și-mi copiai ficare mișcare, până am sărit în gol.