Etichetă: Prieteni

Divizia PET se întoarce din Februarie! + multe alte reveniri

ianuarie 11, 2017

csgo_valvestoreAm un pic emoții pentru că nu am mai scris de mult pe blog și nici nu știu dacă este un subiect bun de revenire, dar consider că atitudinea este cea mai potrivită! Și nu va fi singura revenire și nici nu va fi singurul loc în care mă voi reapuca de treabă! Dar deocamdată tripul e maxim și nu am cum să îmi ignor vocea interioară care spune „Fii cel mai bun!”

Dupa avântul pe care divizia (grupul) l-a avut în Decembrie 2015 și care a fost un succes răsunător de-a lungul următorului an, am realizat în toata perioada de inactivitate din vara lui 2016 și până acum că pot mai mult și implicit pot trage și echipa după mine ca un adevărat lider!

Așa că am decis că deși lumea (deși  formal să o zic, chiar nu mă interesează ce zicea lumea atâta timp cât simt că asta e menirea) o privește ca o activitate nepotrivită vârstei, distractivă, risipitoare de timp, eu văd binele în toata treaba asta și cred cu tărie că, chiar și acest lucru ne poate ajuta să ne dezvoltăm într-un mediu propice.

De astăzi anunț că sezonul oficial de Counter-Strike Global Offensive se deschide din nou după o absență de mai bine de jumătate de an, iar începând cu luna februarie a acestui an vom da startul și la meciuri. Vom reînvăța ce înseamnă să acționam ca o adevarată echipa și să luăm deciziile potrivite ca niște lideri adevărați în situații extreme așa cum preponderent apăreau!

În consecință de cauză, va trebui, pe lângă treburile din rutina zilnică, să mă ocup de toate activitățile administrative aferente diviziei pe care am format-o, să convoc înapoi fiecare vechi membru să se alăture și să întregesc echipa care am fost odată plus câțiva membrii noi! Prin urmare, sper că voi beneficia de tot sprijinul ghijilor cu care rupeam norma anu’ trecut pe vremea asta și sper că ne vom duce misiunea la bun sfârșit. Stați cu ochii pe forum pentru noutăți în Februarie!

A da…și o să postez mai des pe blog chestiuțe faine 😀

Pășind în pustiu

octombrie 4, 2015

8-negru-ivoriuNici un telefon, prieten sau rețea de socializare nu mă mai putea salva atunci. Nu aveam semnal în acel colț de pustietate. Era primul semn de însingurare.  Inhalam tot felul de prafuri, dar nu prea aveam de ales deoarece respiratul era cam singurul lucru care mă menținea viu. Respiram atât de greu de parcă aș fi cărat bolovani cu plămânii. Nu știam unde mama naibii eram, de ce eram acolo și ce trebuia să fac. Nu eram obosit, nu mi-era foame, nu mi-era frig, frică, dor, somn, sau oricare alte stări ce caracterizează ființa umană. Parcă tot ce trebuia să simt, gândesc sau ating ajunsese în punctul în care îmi consumase toate resursele fizice și psihice și nu mai puteam înfăptui niciuna dintre aceste acțiuni. Furtuna din jur îmi bruia tot mai mult câmpul vizual, împiedicandu-mă să văd ce-mi rezerva orizontul. Ăsta era epicentrul pustietății care foarte ciudat nu era în mine, ci care îl vedeam în altcineva sau într-un loc necunoscut, era un sentiment pe care îl descopeream, dar fără să îl simt în vreun fel. Parcă intrasem în nefericirea unui om fericit.

Numai ca nu vedeam pe alții simțind la fel. Percepția lor despre pustiu era destul de limitată, de parcă nu fusese niciodată acolo. Dar au fost. Eu știu că ei au fost. Doar că le era frică să recunoască. Îl reneagau de fiecare dată când apărea în peisaj, fie într-o simplă discuție, abordare sau într-o temă la psihologie. Pentru ca îl urau și le era frică că ar putea pune stăpânire pe ei sau pe mințile lor slabe.

Unii dintre ei nu l-au cunoscut niciodată, pentru că toata viața lor a fost o iluzie, un joc de cărți. Unii nu l-au cunoscut pentru ca dețineau arme care îl țineau la distanță. Arme cum ar fi banii. Unii au apelat la iubirea platonică, alții au dat vina pe religie și au spus că pustiul, în toate formele lui, e doar un revers al imaginației noastre. Unii au fost prea ocupați ca să își dea seama că defapt trăiesc într-un pustiu mai negru decât abisurile unui somn adânc între 4 pereți de spital.

Niciunul nu avea dreptate. Pustiu poate fi găsit și în Piata Unirii la ora de vârf a oricărui oraș. Probabil eu sunt propriul meu pustiu din care scap mai mult sau mai puțin, mai câștigat sau mai puțin câștigat, mai viu sau mai puțin viu, vătămat sau nu, construindu-mi propria nebunie.

De prin ’99

noiembrie 11, 2014

tumblr_m8b94kVI2B1rpx8j4o1_500Purta pantofi eleganţi, ridaţi de timp şi prăfuiţi de aleile neasfaltate unde ne jucam în spatele blocului. Era cam cu încă o viaţă mai mare ca noi pe puţin. Era tuns cu un breton scurt şi rărit parcă de un frizer nepriceput. Pe spate purta o coamă scurtă, ceva mai deasa şi aia neîngrijită. Mergea cu mâinile la spate printre noi, cu acei pantaloni lungi de trening, şifonaţi, cumpăraţi din bazarul de la marginea oraşului. Dădea ordine ca un general priceput să-şi instruiască recruţii.

– Du aia acolo şi ajută-l pe prietenul tau, nu vezi că se chinuie? Hai mai repede!

Era iute la vorbă şi avea un glas ascuţit. Folosea un ton ridicat mai tot timpul care ne inducea o seriozitate extremă. Numai că noi ne jucam, iar el poate lua asta prea în serios. Când îşi dădea seama că ne scutura un pic prea tare, zâmbea larg şi pentru prima oara îmi inspira un sentiment nemaîntâlnit până atunci. Acum înţeleg că era zambetul unui copil care, murind de foame, primea de la un străin un colţ de pâine pentru prima oară în viaţa lui. Zâmbetul unui suflet care acum probabil nu mai exista, pierdut in tenebrele societăţii de la baza piramidei, acel zambet a unui (încă) copil care îşi găseşte cei mai potriviţi tovarăşi de joacă în cel mai greu moment: în singurătate.

Era ironic câteodată, îi plăcea să ne tachineze, dar asta nu ne afecta. Toţi eram bucuroşi că ne îndeplineam funcţiile ce ne-au fost atribuite în pătrăţica fiecăruia. Ne imaginam altfel şi altfel, de fiecare dată, ne adresam cu domnul. Şi el făcea la fel cu noi, parcă să ne răsplătească cu acelaşi respect pe care îl primea. Era un fel de erou în nişte haine ciudate şi cu o înfăţişare ce te speria puţin, erou care a reuşit să ne capteze atenţia şi, pe moment, admiraţia şi bucuria de a împărţi timpul nostru de joacă cu el. Cel puţin atunci era prietenul nostru, iar noi eram nişte puştani naivi, ce nu aveau habar cine e sau ce avea să devină, şi mă gândesc şi acum că nu mulţi, poate nimeni dintre cei prezenţi, l-au cunoscut vreodată cu adevărat. Nici nu am avut ocazia, căci caţiva ani mai târziu s-a evaporat într-un necunoscut în care nu aş vrea să ajung, iar locul nostru de joacă de lângă centrală a devenit o epavă în mijlocul unui cartier ce a înghiţit minţi istete şi fete nevinovate, predispuse la o soarta cumplită în jocurile minciunii şi ale ispitei ce pândeau la fiecare colţ…

Peron(i)

septembrie 1, 2014

tumblr_mwyjovKWeI1qm6j0to1_500Sunt o valiză tristă, uitată într-o gară
Ca un cufăr într-o mare ce ascunde o comoară
Tu deschide-ma şi miră-te cum înăuntru curge
Un val trist de lacrimi calde atunci când marea se frânge…
Cad oceane peste mine, peste vai, prin halte multe
Şi străbat cu gându-n noapte zeci de pasaje abrupte
Pas de om rămas în piatră îmi pătează amintirea
Unei zile de septembrie când trenurile dădeau trezirea
Tot peronul mi-era prieten, tot pet-uri şi chiştoace aruncate
Pe sub pasarela 10, unde valizele goale îmi serveau drept amante…
Doar o sticlă de vin dulce schimbă sec culoarea toamnei
Nu credeam s-o zic vreodată, unde-s sfaturile mamei?
Omu-şi schimbă părul şi zâmbetul în timp dispare
Unde-i pieptul roşu-ncins, gata de o alinare?
Îmi aştept iubita soarta ca să îmi dea socoteala
Mi-am vândut biletu-n gara pe 2 litri de machiala

A treia persoană

aprilie 19, 2014

tumblr_ltngmxoaA01qc0cxpo1_500El era încă un puștan wannabe care nu putea învăța nimic pe nimeni, ci doar învăța totul de la lume. El era în floarea vârstei, dornic de o aventură nebună într-o pădure fermecată. El credea în povești cu sirene și iubiri nemuritoare pe vârful munților Caucaz. El nu obișnuia să urască, pentru ca ura e un sentiment urât, el doar detesta anumite tipologii de oameni. El știa ce alții credeau că el nu știe, cum ar fi să fie sărac, să moară de foame, să fie pierdut, să sufere, să fie abandonat. El era dispus să pună pe primul plan pe cineva apropiat înaintea lui. El avea insomnii în fiecare noapte de o bucată de timp. El a muncit pentru fiecare colțișor de care acum se bucura. El e bucuros când are toți prietenii alături. El își înșală singura femeie din viața lui, singurătatea, cu muze oarbe despre care scrie în nopțile lungi și reci de început de primăvară. El are vise, el a avut vise, care s-au spulberat deasupra ochilor lui căprui, înroșiți de lacrimile care vedeau doar păreri de rău și regrete. El s-a autoeducat și s-a blindat cu indiferență cu ajutorul muzicii rap și al modului de viață indus de aceasta. El ar merge din Berceni până în Pipera și dincolo de ea pe jos dacă ar avea 2 peturi de bere și un amic drept companion de drum. El e nostalgic, el e visător, căci cu asta își hrănește mințile în fiecare zi de la ora prânzului până seara târziu când ajunge să se culce. El e încrezător, el el e optimist că va reuși unde alții au dat greș. El e timid, el e glumeț. El nu are mulți prieteni, dar cei pe care îi are îi consideră cei mai potriviți. El a iubit, demult, el o să mai iubească, curând, el speră în ceva ce i-a lipsit mereu. El admiră oamenii, el are răbdare cu ei, dar se și enervează foarte repede. El știe să prețuiască lucrurile potrivite lui. El nu are autocontrol și nu știe să se oprească. El e plin de compasiune chiar și atunci când străbate cel mai pustiu deșert. El tânjește în primul rând după o îmbrățișare atunci când are mai mare nevoie de ea. El e foarte atent la cuvinte mereu. El nu excelează la capitolul financiar și nici nu visează la asta. El pare să te înțeleagă cel mai bine, cu durerile și problemele tale. Și el este înțeles, dar de puțini oameni. El este apreciat uneori, și se bucură foarte mult de acest fapt. El nu a fost niciodată lăudăros sau plin de sine decât în glume și basme. Dacă eu nu îmi voi trăi visul, măcar el sa reușească!