Etichetă: Randuri

P.S. Adio.

noiembrie 25, 2016

Era o singurătate crudă, cu un gust amar,
Iar afară se întrezărea o lună plină, dar era atât de seacă.tumblr_o7dvk92v751uu9fqho1_400
Se cunoşteau pe ea regretele, lafel ca şi pe mine….
Dar ea, tăcea destul de bine, dar nu lafel şi eu.
Iar în jurul meu era linişte, era seară peste Tăbăcărie.

Ucideam pietre, aruncându-le cu sete-n mare,
Le priveam suflare sufocată de apă şi tăceam.
Eram atât de singur, lafel ca şi marea,
Ambii dezorientaţi şi pierduţi în timp şi spaţiu.

Doar un sfârşit ciudat de Noiembrie, neînţeles.
Probabil timpul şi-a pierdut din esenţă şi din aromă.
Dar această scrisoare-i vagă, ciudată şi tristă,
Tu nu ai să citeşti printre rânduri…
O să împarţi altuia zâmbete de unică folosintă,
Dar vreau să ştii doar cine am fost,
Doar Rotus, adio.

Ne cunoaștem?

iulie 20, 2016

Marea se strivea de țărm și noi odată cu ea.
Priveam uluiți trecutul, de ce fac și eu parte din el?!
Nu te cunosc, nu ne-am cunoscut vreodată, dar ne vorbim,
Ce joc ciudat al sorții în care ne tot învârtim,
Și cu toate că suntem străini, te simt în coastă…

Sunt așa de pierdut, nu mai văd o urmă de cărare,
Peste tot este fum, unde mă aflu oare?
Strigă-mă, ajută-mă cumva, știu că mă vezi.
Scapă-mă de aici, ajută-mă cumva!
Fă ceva să ies de aici, că nu știu unde sunt.

Am atâtea rânduri goale, atâtea călimare seci,
Nu știu ce se petrece, tu pe unde ești?
Ciudat, te tot strig atât, te scriu, te chem,
Dar nu am nici o idee cine naiba ești.
Și oare de ce te tot chem atât?

Ora șapte, tristă.

iunie 15, 2016

Calc strâmb pe imaginație, te deformez,
Te blasfemiez cu fiecare încercare, de-a te retușa…
Mapamondul se întunecă, privesc și ultima rază de lumină,
Te caut, te strig, te rog să apari de undeva…
Am uitat, nu mai știu cum te cheamă, ciudat.
Scriam atât de des numele tău, ciudat.

Strecoară ceva lumină pe lângă mine, te pierd în singurătate…
Aș vrea să beau din tine viața, eu secătuiesc de a mea.
Ești atât de prezentă în absența ta, de parcă te retrăiesc.
Capul mi-se afundă în pernă, devastat de-atâtea pastile.

Dimineți răvășitoare în miros de cafea și de pâine arsă cu magiun.
Cât de simplă-mi este viață, eu tot trag să mi-o complic.
Căutându-te nu fac decât să uit de mine, de tot ce mi-a rămas frumos,
Iar tu, râzi, visezi, speri, dar nu cu mine….
Dar am aflat de curând, sunt doar un criminal,
În dimineața în care am simțit năvala asta de rânduri, m-am ucis.

Între lumi și timp

iunie 7, 2016

Cânta cucuveaua, știa ce se întâmplă.timpul-sacrificiul-suprem-3
Îmbibat în pastile, îmi citești durerea pe tâmple,
Se scurg zile din mine spre eternitate.
Nu știu cum să le opresc, când stau sedat pe spate.
Văd becuri cum se sting și inima-mi pulsează,
Este o chestiune de timp până se lamentează.
Și lasă peste mine să cadă, mantia ce-a neagră.

Atâta amar de vreme, convertit în primăvară.
Păsări ce-și cântă durerea și oamenii le aclamă,
Totul este întors pe dos,  durerea prea mult persistă,
Și camera mea rămâne inertă, nu știe ce se întâmplă.
Cad valuri din cer, spre a ne spăla păcatele,
Tot mai mulți se-adăpostesc, nu știu toți cum este mersul.
Dar ciudat este că se apropie demersul….

Curg rânduri din călimară, ce stă pe punctul să sece.
Habar nu am ce se petrece, cum să opresc începutul?
Îmi pare rău de sfârșit, nu am scris eu deznodământul.
Iar frica, frica, macină în mine tot ce mai există.
Speranță, trecut, viitor și o parte din sticlă….

Testamentu’

mai 30, 2016

Am ieșit desculț, în fugă, în fața sorții mele.
Și mă privea și tăcea, înfumurată cucuveaua,
Cânta, privindu-mă pe drum, debusolat, tăcut.
Îmi asculta respirația, știa că m-am pierdut.

În toată-această vreme, pășeam pe trepte arse,
Lăsam în urmă cenușă, îmbibată cu apă,
Era noroi după mine, era o mocirlă de vise,
Ce s-au uscat toate și au prins o crustă…

Și atâta timp pierdut, scriindu-mi testamentul,
Zadarnic mă trezesc, am un somn atât de rece…
Un gol ce nu se umple, și rânduri fără sens,
Scriu atât de sumbru, mă apropii de sicriu.