Cu ce sens?

Te-am simțit când ai vrut să pleci.
Am vrut să-ți spun să mai rămâi, dar nu puteam vorbii.
Te țineam strâns în privire, speram să te oprești.
Călcai așa de apăsat fără să mai clipești.

Speram în sine mea că te vei întoarce să mă privești.
Dar din depărtare nu puteai să mă zărești..
N-am vrut să te întorc din drum, așa a fost să fie.
Acum respir melancolie în camera stingheră.

Răsună anomalia lăsată în urmă de tine.
Cum să scap de ea când face parte din noi.
Salvez cu bună credință sentimente primordiale.
Dar cu ce sens când nu mai există cale de împăcare.

Onomatopee

Afară e toamnă, între noi cântă-n ecou delirul.
Ploaia propagă peste noi epigrame ce le știm deja.
Vântul suflă scrumul uitat în scrumieră.
Zboară între noi, fițuici despre iubire, c-am fost absenți la acea oră.
Îmbătrânit de boală, acum tânjesc să fi asistat la ea.

În sala pașilor pierduți, răsună acum tăcere.
Îmbujorați de-arome dulci, ne îmbătăm cu amărăciune.
Curge prin noi, se manifestă prin venă.
Iar toamna zace între noi cu zecile de vise.

C-afară e frumos, dar între noi purcede urâtul.
Că mă îndepărtez de tine cu trupul și cu gândul…
Astea-s vorbes spuse de mine , flămândul.
Cu gândul, cu fapta și cu ideea,
Mă tot gândesc acum, oare care-i onomatopeea?

Ore se scurg în toamnă, timpul nu șade pentru mine.
Pentru noi se gândea, dar acum nu-și vede rostul.
Că iarăși am greșit eu păcătosul, pardon flămândul.
Că m-am îndepărtat de tine femeie, cu gândul și ideea
Și-acum în natură, oare cine-i onomatopeea?

Letargie

Eu sunt acolo? Ce zace în oglinda spartă?
Te rog, vreau să îmi răspunzi, fără doar și poate.
Că am realizat că tot la zi ajunge și ce-a mai lungă noapte.
Și lacrimi au fost multe chiar de nu știi tu de ele.
Pentru tine, iubire, povară a vieții mele…
Poți să plângi cum am făcut și eu, dar va fii în zadar.
Că n-ai să te mai contopești cu sufletul meu hoinar.

Scăpat de letargie scriu și mă cuprinde teama….
Că vocea mea răsună-n cosmos dar nu răsună tare.
C-aș vrea s-auzi că te-am uitat,
Dar rana e dechisă-n suflet și încă doare…
Iar nopți prea lungi au fost multe.
Dar n-am să ți-le descriu….
Că mă puneam în pat și mă simțeam în sicriu….

Dar lumina mea se stinge, precum o lumânare
Și-ncerc să mă regăsesc, printre felinare.
Lumina e difuză, cu greu te mai zăresc.
Ești plăsmuirea mea imaginară, iubire, ce te tot doresc?
Te am  sau te-am avut? Te-am găsit sau nici nu te-am avut?
M-am adunat din sticla spartă și-am realizat că am murit….

Destin

Pleoapele-mi sunt grele…

Stau treaz în viziune și-n clipe.

Tu stai și mă privești cum inima-mi pulsează vise.

Imaginare păsări îmi tot dau târcoale

Și amăgitoare vise îmi tot vorbesc…

În glas îți simt simt durerea și nevroza

Și pe buze îți stau lacrimile…

Și nu înțeleg putrefacția dintre noi

Mă doar atât de tare cuiele din suflet

Și tu le adâncești mai rău.

Sinucigașe vorbe îmi răsună-n cap

Că la răscruci de gânduri sunt dezorientat.

Aripile-mi sunt ude iar privirea adormită

Și mâna-mi e istovită de atâta scris.

Bat în lemn de teamă,că astăzi voi murii.

Și-mi stau crucile de o parte și de alta a luncii…

Pe toate să le car și să le duc la suprafață

Că doar una dintrele ele, îmi va sta la cap.

Ce destin prea blestemat, că n-am crezut în el

Și-acum ma îngropat în sufletul unui pom.

Pasaj din subteran

tumblr_n88vfqMdOK1t0bgeeo1_500Atât de trist răsună-n noapte, un clopot ce nu este prins,
Răsună tare tare si din ce în ce mai trist.
Un vânt îl mişcă tot mai lent, îl leagănă precum un prunc
Sunetu-i aşa de lin şi-mi pare că-i aproape 7 în amurg
Dar eu plecat de multa vreme, as vrea să stau să îl ascult
Să-i simt miscarea mai aproape, să-l simt tot mai profund
Că sunetu-i îndoliat şi eu astept oftând…
Şi mă întristează gândul, că el cântă tot mai trist,
Că eu sunt mort de multă vreme şi el tot nu s-a prins.

umblu desculţ pe sub pavajul împietrit de feţe cunoscute
căci trec prin purgatoriu ca Dante prin infern
nu ştiu de ce mi-e cald, de ce mi-e rău, de ce atâtea stări profunde
nu îmi mai simt picioarele, nici capul, inima-mi bate-n lemn.
Departe de hazardul lumii contemporane
M-am vindecat de cancer prin faptul c-am murit!
Nu neg o clipă haosul ce îl zăresc prin nişte geamuri termopane
Moartea mi-a pus coroană după ce viaţa m-a chinuit.

Poezie scrisă în colaborare cu Laurenţiu Bică